Căutare

optimistul.com

Seriozitatea este refugiul omului cu o inteligenţă mediocră – Horațiu Mălăele

Ieșiți în plm la vot

În jur de 48% prezența la vot în țară. Ceilalți 52% au lipsit nemotivat. Revoltător cum au dat flit țării lor, România.

Aș înjura porcos, cu debit verbal mare, pe toți cei care au stat acasă, sănătoși fiind sau fără treburi urgente, în vârful patului contemplând televizorul sau umblând prin oraș la șopingăreală.
Dă-vă-n votul meu!, le-aș zice cu năduf.

Să-mi sugeți urna mobilă!
Să-mi luati în gură ștampila!
Să vă dau clanța de votare!
Să v-o tragă olguța de la pesede cu biciul la buci!
Să-i sugeți șosetele lui diaconu!
Să dormiți la pielea goală cu tudorel bubonel!

Chiar mă întrebam retoric. Care este portretul robot al acestor indivizi pe care îi doare în cur de România? Țara lor, frate! Adică, acea schiță scurtă din creion care poate să-mi arate trăsăturile caracterului fiecăruia dintre ei.

Posibil ca o parte din ăștia lipsă la vot să aibă ce le trebuie, indiferent de cei care îi guvernează? Da.

Posibil ca ăștia lipsă la vot să fie sictiriți de viață, abia pe ei suportându-se? Da.

Posibil să gândească că toți politicienii sunt la fel, greșită abordare, sau că toți fură fără deosebire de culoarea politică? Da.

Posibil ca ăștia lipsă la vot să aibă lehamitea și plictiseala ca defecte din naștere? Da.

Aș putea continua cu enumerarea atâtor și atâtor motive, dar m-aș enerva degeaba, mai ales că, astăzi, sunt programat să degust vinul unui prieten bun. Să mă duc încruntat acolo!? Nu merită.

A, era să uit! Data viitoare, ieșiți în plm la vot!

Colectiv. Mi-a venit timpul să mor puțin câte puțin

colectiv

Colectiv. Numele ăsta mi-a rămas, mi-a rămas inscripționat adânc, râcâindu-mi pereții sufletului într-o durere pe care n-am simțit-o niciodată până atunci. Mor puțin câte puțin. Ca orice om, de altfel.

Durerile rup din noi fărâme de sentimente și le calcă în bocanci fără milă. Nemiloase suferințe inscripționate de-a lungul vieții ce ne taie în bucăți, lăsându-ne goi gata pregătiți pentru sfârșit. Moartea când ne va veni, ne va lua doar trupul, sufletul fiindu-ne fărâmițat de mult în ofurile vieții.

Mă doare încă. Mă uit în spate la nefericitele întâmplări ce au provocat pustiu, răvășitoare fără milă a tuturor simțămintelor mele. Sunt acolo, reale, neprihănite de timpul mare hoțoman în încercarea lui de a șterge totul în indiferența lui. Și timpul mai greșește uneori. Nu vreau să uit. Nici tu, nu-i așa?

Îmi doresc patimile-mi săpate în șanțuri adânci, acolo unde povara imaginilor dureroase să fie păstrate eterne, dialogând cu infinitul anilor mei aici, printre vii. Voi lupta cu mine însumi, împrejmuit de uitarea nemiloasă pentru a-mi aminti mereu de nefericiții duși dincolo însoțiți de nepăsarea lumilor, de ignoranța semenilor, de pustiu. Meritau mai mult. Meritau totul de la viață.

Colectiv. Simt c-am început să las în urmă fărâme din mine, luate de părăsiri devreme date, confirm frângeri de suflet în bucăți de întristare și fracturări de sentimente apăsătoare. Așa este. Mi-a venit timpul să mor puțin câte puțin.

Adulmecând filozofia plajei

filosofie

Pentru că bărbații au devenit mai pudici decât femeile, câțiva reproșându-mi termenii vulgari folosiți, astăzi pot să descriu în termeni elevați stimatele domnișoare care servesc soarele pe un sidefat pled îmbujorat de lumină.

Tabloul ce mi se oferă deosebiților mei ochi este cooptat în ramura artelor plastice, cea care interpretează realitatea în imagini bidimensionale, o splendoare pe nisip datorată deschiderii pe care un asemenea tip de imagine o oferă receptorului (persoana mea, în cazul de față), nu doar la nivel epic sau pictural, cât mai ales emoțional. Mi s-a sumes părul pe suflet.

Una dintre domnișoarele pline de eleganță, mai vizibilă în zona pieptului, are o emoție profundă care o poziționează instantaneu între dorința mea hiperbolă nesaturată de a o nuanța subtil și arta volumelor în spațiu care-mi provoacă imense sculări tridimensionale.

A două domnișoară, expresia perfectă a sculpturilor antice ce reliefa posteriorul nimfelor, are acel talent de a provoca, în primul rând, tactilul, o formă modernă de artă în care m-aș arunca fără echivoc, ca și cum m-aș năpusti ireversibil în apele mării albastre.

Ca încheiere, pentru o mai bună înțelegere a celor relatate, realul este prezentat deschis de persoana mea prin modurile verbale și prin propozițiile condiționale, evidențiat aici de două femei frumoase, printr-o ipoteză nerealizabilă.

Am oameni

bodyguarzi (1)

Mulți cetățeni mai apelează încă la cunoștințele pe care le au în diferite locuri bine puse, acolo unde le sunt necesare pentru a-și rezolva diferitele situații intâlnite, inerent, în viață. Să-și facă un buletin, de exemplu, sau să-și plătească o amendă, alt exemplu, sau, vai dragă, să intervină la un doctor, să-și găsească un job sau să apeleze la dedesubturi pentru orice banalitate. Sunt persoane comode rămase cu sechele din vremuri de mult apuse, care nu vor sau nu pot să se descurce în lumea modernă. În perioada pe care o trăim, mult tehnologizată și informată, numai cine nu-și dorește să evolueze nu acceptă informația de pe internet ca fiind importantă.

Așa și în politică. Când un politician invocă oamenii din ‘spate’ ca fiind propteaua de sprijin în orice situație de nerespectare a legii, acel politician, sper că se va întâmpla, nu va mai avea niciun viitor în comunitate. Acest sprijin bazat pe pile, relații, pe o mână spală pe alta, trebuie să dispară mai devreme sau mai târziu, iar noi, cei care ne dorim o lume mai bună pentru copiii noștri, trebuie să-i demascăm pe nemernici.
Acest ambalaj sinistru, această amenințare, chiar dacă nu spusă cu voce tare – am oameni – va trebui reconsiderată atât de noi, oamenii simpli, cât si de politicieni. Pentru comunitate, pentru viitor.

Coae, țigara și scara de bloc

Coae unu, cel care stă la etajul patru, iese din când în pe scară, acolo unde își aprinde o țigară gustoasă. Dacă ar fuma în casă, nevastă-sa, o țață modernizată în timp, l-ar lua cu cratița, trei parale l-ar face. Așa fumează pe scară, ce pwla lui.

Coae doi, ăla de la etajul trei, fumează fără menajamente direct pe preșul de la ușa scumpă, fără a-l interesa că holul lui se prelungește ca proprietate pe scara aia nenorocită pe care toți au luat-o la fum. Mucul de țigară nu se mai catadicsește să-l ducă la coșul de gunoi din casă, i-ar mirosi a tutun stătut, așa că-l aruncă printre etaje direct la parter.

Coae trei, ăla de la etajul din mijloc, nu fumează. Dar își lasă punga cu gunoi când după ușa de la intrare, când în dreptul ușii de la subsol. Nimeni nu i-a făcut observație, prin urmare, continuă să considere scara locul unde se aruncă permanent gunoiul.

Coae patru de la etajul unu este fumător înrăit. Știu din maldărul de mucuri care s-a strâns în spatele unui gard viu, chiar lângă ușa de intrare în scară. Ăsta arde țigările una dupa alta, aruncându-le tacticos de la balcon fără nicio jenă.

La parter e liniște, toți trei locatari nefiind fumatori, probabil plăcându-le șprițul cu gheață, asezonat cu o muzică de calitate ascultată în surdină.

Doar glasul femeii de serviciu, auzit când mătură scara, se aude ca un murmur nervos.
– Ți-ai dracu de obosiți, scara este precum apartamentul vostru, nenorociților! Așa ar trebui să aveți grijă de ea.

Bacaul-vorbeste-FUMAT-SCARA-BLOCULUI

Scrisoare deschisă către un limbist

31ad13cde68faf831b7733df33949c64_L

Întotdeauna am fost convins că, printre noi, există limbiști, sinonimii pupincuriștilor, că fiecare dintre noi s-a lovit vreodată de unul căruia îi place să iasă în evidență, nu prin muncă, ci prin acea calitate deosebită a limbilor în cur date șefilor. De aceea, m-am gândit să-i dedic câteva rănduri acelui limbist universal care ne supără uneori. Așadar.

Coae, da, tu, ăla care stai toată ziua pe capul șefului, și ăla fraier că nu te dă afară, pe ușă, nu te-ai săturat de pasiunea plăcută de a da limbi în neștire, de a pupa dosuri, de a nivela cururi? Nu te-ai plictisit de a inventa situații și de a exagera probleme? Nu te-ai convins că lumea te acceptă, doar pentru că ai ajuns un spion printre ceilalți colegi, un fals caracter pe care îl vorbește lumea pe la spate, ca fiind informator de profesie?

Nu uita, limbistule, colegii te văd, te miros, știu cine și ce ești, iar de acceptat, din mult bun simț, te iau deocamdată așa cum ești. Un libidinos.

Limbistule, nimeni nu-ți înțelege dorința de a bate cărări spre vârf, călcând principiile colegialității în picioare, deoarece nimeni nu-ti vrea răul, nimeni nu-ți vrea locul, nimeni nu te sapă cu gândurile răuvoitore. Este doar în mintea ta de etern păcălici.

Limbistule, ești un pulifrici ordinar!

Strângerea de mână

2b1ac34f211209e494fffea151ecc5a1

Alin mi-a strâns mâna, mai să mi-o disloce din încheietură. Cică așa se dă noroc între bărbații cu fizionomie de luptători fioroși. Apoi mi-a zis agresiv în timp ce le rupea degetele și celorlalți. Ce pwlă faci mă, Mariane! Nu ne-am mai văzut de douăzeci de ani.

Eu am dat salut cu toți. Cu Radu, care mi-a întins mâna elegant, privindu-mă în ochi. Și eu, asemenea. Cu Vasile, care mi-a întins mâna respectuos, dar privind aiurea în altă parte. Cu Nelu, care mi-a întins o palmă fleașcă, uitându-se la cer, ca și cum saluta un personaj imaginar. Cu Viorel, care mi-a dat doar degetele a zeflemea, uitând că mai bine era dacă nu o făcea.

Îi stiam deja. Brusc mi-am adus aminte de caracterul fiecăruia, așa, după strângerea mâinilor noastre de bărbați trecuți de 50 de ani. Nu se schimbase niciunul.

Alin agresivul, Radu, băiatul cu bună creștere, Vasile, aceeași mină visătoare, cu Nelu înfumuratul, cu Viorel superiorul.

Se spune, pe drept cuvânt, că modul în care strângi mâna celuilalt îţi divulgă firea. Astfel, o mâna moale dezvăluie aroganță și mândrie, pe când una care o zdrobeşte pe a celuilalt dezvăluie agresivitate. De asemenea, o mână întinsă cu vârful degetelor relevă desconsiderare și dispreț.

Să dăm noroc ca băieții, respectându-ne unii pe alții. Dacă nu, ne salutăm doar din buze, să ne amuze.

Împărații din Călărași

Cică Împăratul Galben, numit așa de la lanul de grâu avut în posesie, ar fi la paloșe cu Împăratul Galben deschis, de la echipa de handbal pe care o sponsorizează cu pasiune.

Cel galben de pe tărâmul județean nu l-ar suporta pe ăl de pe tărâmul local, trimițând săgeți otrăvite cu gânduri necurate în a-i câstiga castelul. Cel galben mai deschis, stăpânul tărâmului local, ar trimite vrăji necurate de nu și-ar termina celălalt investițiile la termen, ba chiar ar da zilnic cu afurisenie pe șantierele în lucru ale celuilalt.

Fiecare are balaurii lui prin preajmă, ziariști dragoni care scuipă cuvinte fierbinți pe nas, iele elegante care dau din cururi pe pajiștile administrative, valeți la scară care le țin armura să se îmbrace atunci când merg la turniruri simandicoase.

Mare grijă!, le-aș zice împăraților. Dincolo, pe tărâmul negru, trăiește o creatură sinistră care acum conduce prin minciună, manipulare și corupție. Stă la pândă.

066182f59914fca1788fef456efe31d9.jpg

Iar eu, un valet simplu al tărâmului dintre viață si moarte, dintre realitate și vise, le-aș sugera să pună 1000 de euro aur sponsorizare la mine în buzunar, pentru inițiativa de împăcare, nu pentru altceva, să bată pocalele de cupru a noroc și să devină cuscri întru fericirea aleșilor lor.

Din simpatie le-aș da împăraților și o palmă după ceafă. Până când război în Împărăție?

Înghețată la cornet

74047cf51fe364e66c885b7eea1a44e3

Dacă esti un pervers bătrân ca mine, stai pe bancă în parc chiar lângă chioșcul de înghețată. Așa sexi splendoare nu găsești nici pe plaja semnalată cu bikini în loc de steagurile salvamarului.

Stai relaxat cu burta schimonosindu-se de kilele în plus, crăcănat așa cum îți permite statutul de barbat, privind cum trec rușinoase mămici cu înghețata în gură.

Una o lingea maiestuos a burghezie rafinată, nobilă doamnă ce-și trăgea limba de jos în sus, alta îi dădea limbi unei cupe de fistic, două lungi neiertătoare, una precum o ciupitură, iar alta o înghițea toată întărită, ca apoi s-o elibereze jumătate dezghețată. Apoi, am văzut două femei cam la 50 de ani, n-am vrut să privesc în prima fază, care o împărțeau experimentate. Lua una o gură, lua alta o gură, până când, așa de repede, au dat crănțănind gata și cornetul.
– Bună a fost!, a zis una mai nesătulă.

Și tot așa întreaga seară, încât am zis că, de acum încolo, îmi voi închiria pe vecie banca asta de la primărie. N-am avut noroc.
Nici nu-mi terminasem bine gândurile, că un moș trecea agale cu o imensă înghețată de ciocolată pe care o sorbea tacticos printre gingii.
Și mă privea așa de insistent!

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑