Zuper-libelulaUn bărbat și-o libelulă, stăteau seara la taclale, lună plină, de-nvitară la discuții și mărita tarantulă, ce sta trista colo-n iarbă nedorită pe cărare, fără a fi băgată-n seamă cu o porție de mâncare.

Celelalte tarantule, nehalite, nesătule, făceau la un proțap iaca colo o libelulă, și aripile-i smulgeau cu o poftă nesătulă, și-o frigeau, și-o învârteau la proțap în bătătura, fără aia ce stătea nemâncata pe cărare, abătută cât să-i curgă pe obraz numai lacrimi tot amare.

Of ! Își zise omu-n barbă, libelule, tarantule, toate-s bune de friptură, seara, noaptea tot iubite, dară ele ce scrântite, se gândesc tot la mâncare. Da de unde ! Omul învățat cu soarta nu-nțelese esențialul, că măritei tarantule nu foamea îi dădea târcoale, pentru ea primordiale, erau mii de mărțișoare.