soimii_romaniei_crepuscul_20-680x365

Franjurile lunii s-au lăsat dezmierdate în noapte neatinse încă de lumina ce se grăbea să apară de sub orizont, hoața ce voia să fure enigma întunericului de dincolo de zare, stelele nebunele reci plutind jucăuș printre hăuri necuprinse de privirile indiscrete ale soarelui ce le dorea ale lui pe vecie. Își dorea să le cuprindă în lanțuri de praf cosmic trimis otrăvitor către ele cu viteza luminii, întunericul suprem și lumina veșnică într-un război care pe care în constelația trăirilor noastre.

Singurul învingător era apusul etern al sufletelor stăpânire, cel câștigător al senzațiilor de zi cu zi, lumina la bucurie și întuneric la tristețe, crepuscul ce nu permitea niciunuia să aibă supremația printre muritori ai lui eterni slujitori. Zilele fericite ce ne-au cuprins emoțiile strângându-le la cufărul cu amintiri zâmbitoare, amestecate fără voia noastră într-un destin creat cu migala le e cunoscută, de iele nebune ici flutură soare, ici înnegurat, zile voioase de-a valma răpite uneori de cele ce ne aduc tristețe nedorită ducă-se pe câmpuri de uitare, ele împreună fac parte din acest crepuscul al existenței noastre. La orizont, doar asfințitul printre noi.