18687_846235222116626_6229610909018512744_n

Zilele acestea nesfârșite cu ploi, zile însetate de noi amândoi. Plini de nud, goi de veșmânt. Și-ntre noi, strigătul mut. Tu strigi și doar eu te aud! Strigătul prinde curaj și șoptește, prin picuri de ploaie l-aud cum grăiește. Cum îi curg vocalele în ventriculul stâng, iar eu cu consoane tăioase-i răspund, din al meu ventricul. Tot stâng! Și-mpreună sunetele formează cuvinte, numai de inimi nebune auzite. Și plouă, și-i frig, dar mi-e senin. De noi, mi-e sufletul plin !

Tu-mi șoptești zile senine, din vorbele tale speranța-mi vine. Și ne cuprind și ne alint, cum ai spus ? Goi de veșmânt? Strigătul ce îl auzi, pe după gât să îl cuprinzi, îndemnând ploaia să plece, ea tot ea și tot mai rece. Tot iubindu-te pe ploaie, în a geamului bătaie, am uitat că pe afară, este frig și-o vreme amară.