91ed8c08718b432b82234f3ca0c0ba0a

Mai zilele trecute, am stat relaxat pe-o bancă în parc căutând soarele zgârcit să se ivească de după nori, într-o disperare a mea de a căuta căldura ce se lăsa atât de mult așteptată. Nu știu cum sunt alții, dar odată cu începutul primăverii, caut gălăgia care să-mi răscolească iar viața prin suflet, îmi caut acea stare benefică oricărei persoane care dorește să iasă la lumină din sedentarismul vremii reci pe care ne-o dorim uitată.

Am căutat o bancă lângă un loc de joacă pentru copii, pentru a le simți în preajmă glasurile vesele, țipetele de bucurie într-un chiot continuu, chiar și vocile mamelor disperate de atenție pentru copilul lor, am căutat să asortez un purpuriu de soare, copii, natură, într-un colaj de elemente în construirea optimismului atât de necesar vieții mele.

Știam acest gen de mame de prin auzite, le știam meteahna de a sta non-stop cu gura pe copilul lor, ca și cum, cel mic era în sălbăticie și nu pe o alee circulată a parcului. Poate n-aș fi băgat-o atât în seamă, eu tot căutându-mi pacea prin natură, dacă nu își întrecea propria-i măsură într-o discuție aprinsă cu alte doua mămici pe tema afecțiunii ei față de copil.

Exagerarea atenției acordate copilului este o meteahnă a tuturor. De aceea, doar părinții au instrumentele necesare de a depune un efort minim în a-și controla aceste porniri, părintești de altfel. Prin urmare, unii reușesc, conștientizând răul pe care îl pot face în dezvoltarea celui mic ca individ, iar alții nu, imprimând greșit încă din start modul de comportament și de relaționare al copiilor. Nu ne-am născut învățați ca părinți ( știu de la mine ), dar mămica respectivă poate să învețe necesarul de a găsi un echilibru în ceea ce privește cerințele adresate acestuia, precum și înlăturarea extremelor de orice natură posesivă, care pot duce la înfrânarea inițiativei, a independenței și a liberei acțiuni.

Tipologia  mamei m-a determinat, încet, încet, să-mi iau cu regret tălpășița de pe bancă și să mă mut mai încolo într-o liniște deplină. Doar ciripitul și adierea să-mi fie călăuze, nu înainte de a căuta din priviri un alt grup de copii care pot și sunt lăsați să sară cât mai sus, cât mai sus. Vorba cântecului, ai mei, ai mei, n-au avut habar, cât de sus, cât de sus, pot eu să sar !