567445d0fb264e1cb94a66479ef12fd8

De câte ori trec pe acolo în drumul meu istoric spre parc, parcă am așa o părere de rău privind cofetăria copilăriei mele. Aia de la Pescaru’, aia lăsată de izbeliște. Nu din punct de vedere al construcției mă refer, ci la faptul, nu știu la naiba cum s-o zic, că s-a denaturat lăsând ștacheta atât de jos privind calitatea și culoarea oamenilor ce intră acolo pentru  o prăjiturică aducătoare de dulcele poftei ce-au poftit.

Banii vorbesc în ziua de azi, asta-i clar și n-am nimic de obiectat pe tema asta. Doar că, zilele trecute, intrând să-mi iau niște alune, că bine le prăjește tipa de acolo, mai că mi-a venit așa un dor nebun de cofetăria anilor în care nu intra gram de femei cu părul lung din datină lăsat. Păi da ! Pe lângă prăjitura cumpărată în gura mare într-o babilonie de nedescris neinteresându-le de alții, ele și-au cumpărat și nelipsitele semințe. Nu glumesc nici chip de om serios ce sunt !

Dragilor, cât am stat eu zece minute pe acolo în așteptarea rândului ce urma să-mi vină, v-aș putea descrie în amănunt modul de spart semințe între dintele de aur și cel mai modern porțelan de Italia mama lui, cojile nenumărate de pe masă prin care era să se piardă cheia bmw-ului x cutare, cât și lauda uneia dintre ele în fața vânzătoarei. De o petrecere oarecare, nuntă ceva, chiloman aș zice eu, care a costat-o nici mai mult și nici mai puțin decât suma de 12 mii de euroi, să le trăiască și să le mai dea că n-am nimic împotrivă. Nu i-au cheltuit din contul meu, să fie la ei acolo !

Erau simpatice, ale naibii ! Și ele și situația pe care am lăsat-o la stadiul în care v-am descris-o. Doar că nu-i de mine, tată, nu-i de mine și-am fugit cât am văzut cu ochii într-un parc la aer curat, unde soarele dăinuie liber neîngrădit de concepții învechite de-ale mele, amintiri rămase nemulțumite printre circumvoluțiuni. Ce mama dracu, trebuie să mă adaptez, zic !