descărcare

Despre încredere s-au scris episoade într-o dezbatere nelimitată în care s-au pus la zid, când unii mai nasoi, când alții mai de soi, într-o îmbulzeală a datului de vină și a arătatului de deget care pe care. Despre încrederea populației în autorități și depinde ce au făcut golancele pentru cetățeni, e de discutat mult și bine.

Numai cine nu a vrut nu și-a dat cu părerea într-o libertate prost înțeleasă, în a critica o administrație cu defecte nenumărate, pentru că nimeni nu-i perfect, mai dintr-o obișnuință a cetățenilor și a datului la moară de către presă. C-așa-i la modă! Să nu mai avem încredere în nimeni și-n nimic. Dar noi ce-am oferit orașului în care trăim? Sau țării? Ca să fiu un pic mai din cărți.

Zicea un primar oarecine despre cum o să se amenajeze un scuar indiferent dintr-o zonă banală a unui oraș oarecare și, cum că Dânsul va avea încredere în cetățeni că nu vor traversa pe unde li se va năzări fiecăruia dintre ei, solicitând civilizației să apară din lăstărișul conștiințelor atât de amorțite. N-aveți să vedeți așa ceva!, zic eu și nu ghicind în stele, ci doar bazat pe realitatea ochilor mei într-o traversare a orașului du-te vino, realitate în care, zeci de persoane treceau agale cerșind parcă să-mi ia acasă farurile mașinii și ceva bara de protecție în amintire.

Gardul este sfânt și are cercuri deasupra capului, spunea cineva într-o revistă c-ar fi văzut pe un pancartă ce îngrădea un parc cu flori din Elveția anului 1960, semn că nimeni nu s-a născut cu buna cuviință la el, ci doar a fost constrâns aducându-l pe calea cea buna a bunului simț. Anul 1960, stimați?  Posibil că acum s-au mai schimbat standardele și nici elvețianul nu mai rupe flori, nici gardul nu mai este gard și nici amenda nu mai este mică. Și poate are cine s-o aplice pe usturat buzunare!

Nu e de noi civilizația la tinerețea noastră 26 de ani fragili bătuți pe muchie. Nu vrem dar nici nu putem. Pentru că nouă ni se cuvine totul. Ne e dat de la natură să fim încă la stadiul acela evolutiv în care, cojile de semințe, cu tot cu pungile lor goale, sunt lăsate în fața băncilor pe care stăm, în care pet-urile de suc și cutiile de bere se lasă oriunde și alandala, mai ales prin parcurile astea pline de camere de luat vederi (sic). Ne e dat de la natură să fim primitivi încă, acum când te poate mușca un dulău d’ăla rău de față cu gardianul de serviciu, ori când nunțile zgomotoase se lasă greu de tot la pasiune.

Poate locuitorii nu știu încă să ofere nimic orașului în care trăiesc, rămânând la ideea că autoritățile, dacă vor curățenie pe străzi sau liniște prin oraș, ar trebui să-i trimită la niște cursuri de bună creștere bine remunerate, la brainstorminguri cu daruri oferite sau cu absolvire de team building-uri bine premiate. Poate a trecut vremea în care putem arăta cu degetul orice, administrație, doctori, profesori și pe oricine care nu ne face pe plac, poate ar fi cazul să ne întrebam dacă noi suntem perfecți. Oare putem? Noi ce putem oferi orașului în care trăim?