IMG_20150825_171349

Ieri am fost la țară, în Mihai Viteazu. La mama la țară, acolo unde casa bătrâneasca părăsită îți dă fiori pe șira spinării șerpuindu-se rece prin amintirile copilăriei. N-am stat mult. Am plecat mai departe uitându-ma în retrovizoarea mașinii la trecutul zonei atât de încărcat prin zgomotele copiilor mulți veniți la bunici, copii ce umpleau ulițele a bucurie, la bătătura plina odată de rude grămadă ce-și dădeau întâlnire acolo, chemați parcă de forța invizibilă a reuniunii de familie. De dorința de a fi împreună.

Acum totul este mort, cu mai toți care încotro rămânând înfipți în stresul cotidian într-o alergătura nebună după bani. S-au certat toți de la pământ. Au fugit care încotro, de nu le mai știi bucuriile sau necazurile, ofurile, tristețile, trăirile. Nu sunt departe unii de ceilalți, teritorial vorbind, dar îi desparte ura născuta din dorința de a avea mai mult ca celălalt. Trist loc.

Ne-am oprit  la o ferma din sat de unde mama trebuia să-și ia banii pe grâu. Ne-am așezat la rândul figurativ la care mai erau câteva persoane ce-și așteptau de la asociație drepturile lor pământești lăsate din străbuni. Fețe gârbovite de griji, țărani munciți și niște mâini, niște mâini, ca vai de ele de chinuite! Țăranul român. O fi frumos să stai la țară? O fi bine să stai, dar fără animale?  Să te muți din tumultul orașului și din oboseala lui, la liniște pierdut prin verdeață, prin iarba deasa? O fi bine?

Dar cu tristețea satului romanesc ce faci? O să te doboare vreodată? Stăteam lungit în iarbă cu întrebările astea prin capu-mi nebun, și doar nechezatul unor cai m-au scos din amorțeala ce făcea echipă buna cu locul. Stai, Murgu, hoooo!  Saltul lui în două picioare căutând splendoarea perfectă într-o fotografie ce-am întârziat-o din păcate, alături de mândria lui de animal pursânge ce căuta din priviri iarba proaspăt cosită, mi-au readus pe față deschiderea către optimismul pierdut cumva de mine prin bătătura fermei.

N-am cuvinte să vă descriu mirosul ierbii proaspete, pe care, dacă ar fi fost posibil, l-aș fi luat și l-as fi închis într-un seif în eternitatea sufletului meu. De aceea, pot spune răspicat că, nimic nu se compară cu iarba verde de acasă rătăcind prin lume nu mă lasă. Am o poză cu mirosul ierbii. Trei ore am așteptat banii mamei și nu mi-a părut rău. Pentru că, am stat la aer ademenind simplitatea locului să vină la mine cu toate incluse, animale, verdeață, zgomotul căruțelor, toate cuprinse în ce nu mai văzusem de mult. Satul romanesc, trist și totuși atât de fericit.

IMG_20150825_174733

IMG_20150825_170919

IMG_20150825_171438

IMG_20150825_171217

IMG_20150825_174540

IMG_20150825_175009IMG_20150825_185147