IMG_3538_wm

Ieri și numai ieri, Optimistul, săracul de el, a rămas fără baterie. Cică duracelul din el s-a oprit la fel ca iepurașul în drum, de dădea degeaba ca fraierul din talgere. Din păcate, n-a rămas nicio fărâmă de curent în electrolitul ce îi alimentează viața, electrolit ce-i bătea de obicei voios în piept.

Da, mi-a dat telefon pe înserat pentru a-mi spune ce acțiune neglijentă a demarat ieri, și cum ziua specială ce răsărea printre chipuri vesele de copii l-a determinat subit să-și consume masiv energia fără niciun fel de speranță în a-și reveni curând. Avea o voce de nerecunoscut.

Asta mi-a povestit. Dorind să plece la serviciu pe drumul scurt pe care îl abordează zi de zi, el nu și-a dat seama cam ce l-a mâncat pe la cheiță de s-a abătut, parcă ghidat de o forță invizibilă consumatoare de curent, în zona aglomerată a orașului, acolo unde forfota era în toi marcată punct cu punct de începerea școlilor.

Și zicea el, nu știe ce l-a condiționat în mod necesar să-și parcheze mașina cu fața la școlile din preajmă, uitând ca-n transă de job. Și-n momentul acela, s-a întâmplat acea pană de curent de care vă vorbeam.

Se pare c-a primit un scurtcircuit privind copiii întorcându-se nerăbdători la școală însoțiți de grijulii părinți cărora li se citea mândria pe chipuri. Ori i-a crescut brusc tensiunea pe circuite admirând pici voioși ce se grăbeau s-o cunoască pe Doamna, cea care îi aștepta nerăbdătoare plină de emoție cu un “bine ați venit!” scris de mână pe tabla neagră? Sau poate din cauza lacrimilor căzute pe obraji, invidios fiind pe tăticii tineri ce-și îmbrățișau tandru pe cei mici ai lor, toate astea sa fi determinat o dereglare de soft?

Cert este, c-a rămas deodată cu ochii fix deschiși negândind la nimic altceva, ci doar rememorând brusc anii de gimnaziu ai băiatului lui. Acei ani în care pașii lor zilnici se întretăiau cu asfaltul ce le ieșea fericit în cale indiferent de vreme, atunci când întrebările de câte în lună și-n stele îl puneau în dificultate, răspunsurile venind greoi invocând zeul adevărului să fie prin zonă, pe vremea aceea când îmbrățișările și tandrețurile de despărțire se lăsau cu sughițuri și noduri în gât, acei ani trecuți ai trecutului neuitat.

Se zice că amintirile fericite consumă cea mai mare energie a tuturor optimiștilor. Și anii trecuți la fel, c-ar deregla totuși reversibil orice mașinărie ce vede de obicei numai partea favorabilă a lucrurilor. Vă spun sincer c-a trebuit să mă duc pentru a-l tracta de acolo, așa de împietrit era. I-am dat puțin curent sinonim cu o palmă pe umeri a îmbărbătare și un hai, mă, ce dracu!, atât de generos oferit de mine. Doar era prietenul meu. Halal de optimist ești tu?