s560x316_SINGURATIC

  Ieri m-am întâlnit cu un bun amic pe care nu-l mai văzusem de ceva ani, un prieten vechi care, printre altele, mi-a spus ca n-a fost căsătorit niciodată. Că este singur încă la 48 de ani. Îl știam ca pe un tip volubil, cu glumele la el întotdeauna, care știa să țină piept vieții cu capul sus. Era realizat din punct de vedere al carierei.

  Totuși, pe figura lui prematur îmbătrânită se distingea o umbră de tristețe care încadra nemilos ochii lui căprui. Probabil singurătatea își făcea de cap prin sufletul lui, mi-am zis tacit. Parcă citindu-mi gândurile, a abordat subiectul deschis fără niciun fel reținere. Mă privea în ochi acordându-mi încredere.

  Și mi-a povestit întâmplări și pasiuni trăite de el, unele fugite, altele rănite, oarecarele părăsite, sentimentele lui murdărite și călcate în picioare de iubirea vieții lui neuitată încă, ca apoi anii să treacă nesimțindu-i cum se pierd în rutina zilnica a drumului dintre job și casă. Cum parcă s-a rupt ceva în el atunci când a pierdut-o pe ea. Existase o Ea, o iubire voluminoasă în sentimente care plecase pe tăcute căsătorindu-se cu un străin. Suferise. După care, să nu-l mai intereseze nimic. Căzuse moral pierzându-și identitatea sufletului prin aglomerația urbană a Bucureștiului .

  Tu ce mai faci ? Mă întrebă zâmbind parcă dorindu-și o pauză în povestea vieții lui, ești bine, ai familie, copii ? Ești bine, omule, bucura-te de ei, venise răspunsul lui după scurta relatare despre mine.

 Știi ceva, continuă el percepându-i în glas o mică speranță, acum de curând, un coleg de-al meu de muncă ce se duce bine către 53 ani, și-a găsit o parteneră de viață pe un site de matrimoniale. Am fost la cununia lor. În fond și la urma urmei, eu ce aș avea de pierdut dacă aș proceda la fel ?  Zi tu !

  Întrebarea lui nu mă surprinsese, pentru simplul motiv că-n pelerinajul meu după idei pe care să le pun în practică aici pe blog, intrasem pe aceste grupuri matrimoniale de pe facebook. Și totuși, din respect față de acei oameni, nu am vrut să ating în propoziții acest delicat subiect. Știam că acolo este ultima nădejde oferită de viață.

  I-am răspuns încurajându-l în demersul lui de a-și descoperi perechea negăsita încă, pentru că, nu-i așa, toți o avem pusă deoparte acolo undeva, ascunsă uneori privirilor și căutărilor noastre. I-am spus să lupte cu delăsarea și percepția învechită că totul ar fi pierdut, să caute răscolind internetul de-a valma, luând în considerare că niciodată nu este târziu, iar dacă uneori va simți că este în zadar, să se ridice din nepăsare și s-o ia iar de la capăt.

  Într-adevăr, este cunoscut faptul că spectatorii sunt cei mai pricepuți în a oferi sfaturi, iar aceia ce nu au avut niciodată de-a face cu tristețea sufletului, ar fi cei mai buni îndrumători în a da lecții de viață citite prin diferite cărți de beletristică. Dar eu o făcusem pe încurajare pentru un prieten vechi pe care nu-l văzusem de mult timp. Mă lăsase să fac asta. Îmi ceruse. Ba mai mult, îl simțisem că are nevoie de un imbold care să-l determine să se urnească din comoditate în a-și căuta sufletul pereche.

  Ne-am despărțit îmbrățișându-ne strâns promițându-ne o nouă întâlnire și nu singuri. M-am oprit în loc privindu-l cum se îndepărtează braț la braț cu optimismul. Baftă, prietene ! Baftă !