Fără poză. Durerea nu suportă instantanee.

Stau la o cafenea oarecare, la geam, la o oră a dimineții când soarele încă îmi zâmbește încurcat într-o luptă continuă cu frigul. Mă vede îngândurat sorbind agale dintr-o cafea cu lapte. Bună, ce-i drept.

Este o tristețe în aer alimentată de știrile ce curg încontinuu pe facebook, nu vreau să le ocolesc, dar îmi doresc să fac dreptate. Știu că nu pot, dar pot să mă cert cu toți nenorociții care nu sunt de acord cu părerile mele. Ăștia suntem. Ne dăm mari după ce se termină războiul. În fine. Putem suferi după. O fac. Nu știu de ce, adică știu, de aceea  sufăr chinuitor pentru moartea acelor tineri. Mult. Și sincer.

Citesc la rând până când în fața ochilor îmi apare o poză care îmi ia sufletul tăvălindu-l prin metri cubi de durere, invadându-mi totul, mi-l frământa nemilos prin sentimente și emoții. Încerc să beau o gură de cafea, dar mi se oprește instantaneu în gat. Înghit, în sfârșit!

Îmi zic tacit c-am să scriu un articol despre această fotografie, formulez frazele cu gândul în timp ce lacrimile îmi năpădesc nervoase colțurile ochilor. Nu mai pot continua. Mă uit în jur peste ochelari. Privesc din nou poza articolului cu un tată îngenunchiat cu durere în față la IML. E sfârșitul.

Lacrimile îmi invadează totul, ochi, suflet, gânduri. Nu citesc articolul, titlul și poza îmi spun totul. Plâng. Om pentru om. Plâng. Cafeaua s-a răcit în ceașcă. Soarele mă privește. E frig. Rece.