gargarita-2

 O admir cum mă privește cald cu ochii ei minusculi cerșindu-mi îngăduința de a sta cu mine de vorbă, da poftim, domnișoară, îi șoptesc subtil invitând-o la o șuetă, este loc pentru toată lumea sub razele soarelui binevoitor toamna. Ce-o fi cu el acolo pe cer ? Ridic capul întâmpinându-l cu un bun venit galbenule și lasă căldura să-mi intre în străfundurile ființei cu bunăvoință. Chiar îmi erau necesare gradele lui acolo unde este rece încă.

 O atrag șmecherește cu un deget atât cât să n-o rănesc, se zbate de parcă a dormit ceva timp în frigul ce tocmai a trecut pe la noi prin oraș, se întinde voinicește cât este de mică, mare mirarea mea, ca dintr-o dată, să-mi strănute în față. Nu-i frumos ce faci, îi zic râzând ! Șmechero !

 Se plimbă încolo, încoace, cu neastâmpăr și doar mă amuz de pașii ei mărunți fără a o băga prea mult în seamă, mă dau cu altceva între timp, ca dintr-o dată, să-mi aduc aminte de ea. Mă uit acolo unde o lăsasem. Nici unde nu era ! O strig. Nimic. Aud un hei. Hei, nemernicule, m-ai blocat aici ? Heeei ! Dau o cută la o parte și o văd, scoate limba la mine și pune un botic din acela dulcic a supărare. O prind lin și încep să-i cant. Cântecul ăla din copilărie pe care îl știu și acum. Doi colegi de serviciu se uită ciudat la mine. Eu cânt încă.

 Mă scuzați un pic, trebuie să mă opresc din scris aici. Gărgărița rebelă, prietena mea de moment, tocmai mi-a șoptit ceva la ureche. Cică să zbor cu ea în lumea largă. Îmi oferă libertate nemărginită, zbor infinit și natură cât cuprinde. Plus, din partea ei cadou câteva buline roșii. Acum măcar, cât e frumos afară.