porumb

E frig. Nu știu de ce și cum mi-au rămas în subconștient amintirile vremurilor reci, în care eu, elev fiind, plecam zgribulit la depănușat porumb. Ditamai știuleții, enșpe mii record la hectar, știuleți mâncați pe pâine, grămezi, grămezi, de o ceată a copiilor de gimnaziu. Vedetele anilor socialiști.

Acum, când ies din scara blocului, din căldura căminului în zorii dimineții orbecăind cu ochii mijiți dârdâiți, am așa un deja vu intrat în oase, atât din acele timpuri când mă duceam la practică elev mândria țării, cât și din vremea stagiului militar efectuat la bustul gol trecea fanfara militară.

Semeni, vă mai aduceți aminte de vremurile când stăteam în cur pe știuleții uzi sau punându-ne sacoșa aia din cârpă ca protecție la buci pentru a ne proteja cât de cât împotriva umezelii ? Nici nu stătea, a naibii ! Nu stătea, deoarece aveam mâncărici ridicându-ne să mai dăm o palmă după ceafă vreunui coleg sau să ne mai lingușim tinerește, de tăurași ce eram, pe lângă o gagicuță ce o consideram noi mai de gașcă.

Era rece afară, ca acum parcă ! Sau vă mai amintiți de apariția bruscă de sub grămada de porumb a unui șoricel amărâtul, de dădeam buzna pe el grămadă a impresionarea fetelor ce țipau și ele mai mult a atragere atenție ? Care mai de care să scofâlcească amărâtul animăluț pe pământul înghețat. Vă mai aduceți aminte ? Sau când jucam osul călare unii peste alții într-un râs general, de parcă depănușatul porumbului era activitatea noastră zilnică pe trotuarele orașului, ele martorele copilăriei noastre ? Vă mai aduceți aminte de profu’ de mate, ăla care bătea la noi ca la fasole ? Cristea, parcă. Râdea și el, acolo, la munca agricolă. Ce om ! Ce palmă avea !

Da, zic sincer și nu c-o dau așa tam nesam, numai să mă aflu în treabă neavând ce să bat aici alandala pe taste, dar acum, ieșind din scara blocului în diminețile răcoroase ale toamnei, cu direcția serviciu obligatoriu, băgând gâtul între umerii rebegiți de ani, tremurându-mi dinții pe roua căzută peste noapte, acum, îmi aduc aminte cu plăcere de acele zile de practică la depănușat porumb.

Chiar am văzut un nene ce se uita după mine lung privindu-mă cum zâmbesc nebunește de unul singur în aducere aminte, de, fiecare cu scrânteala lui, ba chiar i-am observat un grăbit de pași, crezând probabil c-ar avea plăcerea de a se întâlni cu unul ce o arde singur dus cu capul prin irealități. Nu l-am băgat în seamă prea mult. Eram dus, avea dreptate. Frigul era încă prezentu-mi în oase și în amintiri. Acolo. La depănușat porumb.