colectiv

Colectiv. Numele ăsta mi-a rămas, mi-a rămas inscripționat adânc râcâindu-mi pereți de suflet într-o durere pe care n-am simțit-o niciodată până acum. Mor puțin câte puțin. Ca orice om, de altfel.

Durerile rup din noi fărâme de sentimente și le calcă în bocanci fără milă. Nemiloase suferințe de-a lungul vieții ce ne taie în bucăți lăsându-ne goi gata pregătiți pentru sfârșit. Moartea când ne va veni, ne va lua doar trupul, sufletul fiindu-ne fărâmițat de mult în ofurile vieții.

Mă doare încă. Mă uit în spate la nefericite întâmplări ce au provocat pustiu răvășitoare fără milă a tuturor simțămintelor mele. Sunt acolo reale, neprihănite de timpul mare hoțoman în încercarea lui de a șterge totul în indiferența lui. Și timpul mai greșește uneori. Nu vreau să uit. Nici tu, nu-i așa ?

Îmi doresc patimile-mi săpate în șanțuri adânci, acolo unde povara imaginilor dureroase să fie păstrate eterne dialogând cu infinitul anilor mei aici printre vii. Voi lupta cu mine însumi împrejmuit de uitarea nemiloasă pentru a-mi aminti mereu de nefericiții duși dincolo însoțiți de nepăsarea lumilor, de ignoranța semenilor, de pustiu. Meritau mai mult. Meritau totul de la viață.

Colectiv. Simt c-am început să las în urmă fărâme din mine luate de părăsiri devreme date, confirm frângeri de suflet în bucăți de întristare și fracturări de sentimente apăsătoare. Așa este. Mi-a venit timpul să mor puțin câte puțin. Ca toți oamenii, de altfel.