debozn (1)

Când m-am dat jos din autobuz grăbindu-mă spre casă la mâncărica caldă a mamei, l-am auzit pe șofer parcă șoptind cu tremur în glas: a fugit Ceaușescu!

Senzația poate au trăit-o milioane de români. La mine era acea frică amestecată cu speranță care mi-a grăbit pașii pe trotuare. Gândurile mi-o luaseră razna. Muream cu toții? Sau urma să înviem? Mă uitam la oameni ca nebunul. Pe fețe o schimbare? O bucurie? Lumea ori nu știa cumplita veste, ori trăia aceeași stare de confuzie ca și mine. Frica era la mijloc?

Tată, ce se va întâmpla acum?, a fost primul meu contact cu părinții mei care mă așteptau îngrijorați, unul la scara blocului gri în care locuiam, iar altul la geam. N-am să uit niciodată oftatul de ușurare al mamei.

Au trecut cu greu zilele în sufletul meu. Mulți dintre acei tineri curajoși, de seama mea fiind, mureau acolo în linia întâi pentru libertate, pentru toți cei care stăteam în fața televizorului sperând că se va opri totul cu victoria noastră. A noastră? Cine era cu noi? Greu de spus în acele vremuri tulburi. Imposibil de exprimat în cuvinte starea pe care am avut-o când am auzit prima dată colinde la televizor. Doamne! Ce fior în inimă, ce emoții!

Și ei luptau acolo unde moartea te căuta după fiecare colț de bloc, după fiecare perdeluță unde se afla acel cineva rău, teroristul, moartea era peste tot și era nemiloasă. Cădeau secerați de gloanțe cu sutele, iar noi ne vărsam lacrimile în durere, ne plângeam viața amară și clipele alea nenorocite, ne plângeam soarta care ne-a făcut să trăim acele timpuri blestemate. Era chinuitor.

Să nu faci vreo prostie să pleci la București!, îmi spunea tata ori de câte ori ieșeam afară în fața prefecturii pentru a urla împotriva lor, a celor care ne ținuseră atâta timp în bezna civilizației, într-o mizerie umană greu de descris. N-am plecat, dar aș fi făcut-o în vârsta pură a tinereții. Așa a fost să fie.

Pentru toți cei care au murit la revoluție, pentru acei care au luptat și au izbândit, cuvintele sunt degeaba. Ei merită respectați, dar mai mult ca orice, merită să fie nemuritori în inima și conștiința noastră. Să ne aducem aminte de ei în aceste zile. Eroii nu mor niciodată. Nu-i așa?