sarmale_manastiresti_reteta_bucovina

Mi-a plăcut urarea de Crăciun a lui Cernea, politicianul roacăr pe care îl apreciez, de altfel, fără nicio caterincă. Pentru că este un alt fel de tip într-o lume plină de hipopotami. Este băiat de băiat, dar mai are și scăpări, ca orice om supus greșelii. Parcă așa se zice prin scrieri bisericești, nu?

Urarea lui către români care suna cam așa, să aveți sărbători vegane, vegetariene și alte tipuri de sandvișuri cu frunze, copane de ramuri verzi  și mușchi de pom tânăr!, m-a lăsat mască chiar într-un moment sensibil în care, pe aragazul familiei mele se destrăbălau în fiert niște sarmale pufoase, drăgălașele de ele. Sărbători vegane? Ești nebun?

Sarmaua neamule de dac, ia sarmaua cu miros de te bagă-n varză cu tot cu gusturi și plăceri de gurmanzi ce suntem! Miroase demențial. Mă duc la cratiță cu simțul olfactiv atârnându-mi pe gresia rece, trag adânc mirosul în piept de se duce fericitul în călcâie, îmi las privirea să cadă brusc lipindu-se peste bulbucii fierbând zgomotos. Nu mă arde. Nu mă frige. Atârn cu emoție în timp imaginându-mi gustul lor prin papilele ce o luaseră razna prin gură. Hooo, nebunelelor!

Prind un capăt de varză adulmecând ca un Ferdinand floarea sa. Vaaai! Dau din mână hulpav către aburii ce se ridică copleșitori spre nările mele fine. O sarma îmi face cu ochiul într-o mare de valuri uleioase și, într-un ultim gest de afecțiune înainte de a se scufunda în oală întru aprofundarea gustului, îmi strigă plină de speranță: spune-i lui Cernea că-l iubim!