1474558_986637038080563_6523061204515320324_n

Îi dau dreptate prietenei care a dezvoltat mai jos subiectul rahaților de căței mici drăgălași până la cer și înapoi să-i pupe tata pe ei. Pentru că simpaticii ăștia blănoși sunt peste tot prezenți pe străzile orașelor mai ceva ca pașii noștri pe trotuare, cu mențiunea că din ce în ce mai multi români și-i trag pe acompaniatori în apartamentele lor de bloc.

Nimic împotrivă nu am, ba chiar mi-aș cumpăra și eu unul ca ajutor de plictiseală pentru acele ore când mă uit pe pereți și nu știu ce să fac ca să-l omor pe timp. Drăgălașii ăștia din poză sunt minunați, dar trebuie să le facem curat în urmă. Așa că vă las la îndemâna rândurilor scrise de o revoltată, specificând clar că o susțin în vorbe.

Rahatul
Cum adică, al cui? Eu sper ca doar al patrupedelor.
Puține străzi din această țară sunt ferite de rahat. Rahatul acela proaspăt, aburind de câteva minute, rahatul acela în crustă și fără miros dacă nu e deranjat sau rahatul acela în stare avansată de putrefacție, pe care dacă-l deranjezi…i se rupe de tine sau de talpa ta.

Sau, acel rahat pur și simplu „uitat” în nesimțire acolo, pe trotuar, în iarbă, pe stradă, lângă roata mașinii, adică peste tot, numai la ușa stăpânului NU.
Tragem concluzii: rahatul este de mai multe feluri. O adevărată artă, pe care tu ca simplu trecător, nu ai cum să o ratezi, e imposibil.
Ce fac posesorii de câini, împotriva rahatilor ? Nimic. Nici nu își recunosc greselile, parcă sunt o societate secretă.
Ce facem noi, cei deranjați? Nimic. Doar călcăm în rahați și, pentru a nu ne enerva, spunem în gând: „azi, vom avea noroc”.