cuplu-impacareStătea ghemuită cu genunchii la gură pe canapeaua rece din sufragerie. Plângea încet lacrimile prelingându-i-se încet pe obrajii încărcați de durere. El plecase. Trântise ușa zgomotos în urma lui, și doar pașii tropăiți pe casa scării dimensiona hotărârea lui în a pleca departe. În uitare. Se supăraseră dintr-o prostie. O oarecare diferență de opinie, în care fiecare își menținuse exagerat părerea, se transformase în ditamai cearta cu reproșuri și cuvinte grele spuse. Nu avusese niciunul puterea de a ceda, de a-i da celuilalt dreptate, fiecare fiind cuprins de ambiția exagerată care-i adusese în pragul despărțirii.

Ne place teribil să trântim uși, convinși că zgomotul produs este cuvântul nostru final, hotărârea definitivă și irevocabilă. Și chiar dacă trântim ușile în gând, orgoliul nostru feroce vrea sa creadă că noi am spus ultimul cuvânt, dar, undeva, într-un colțișor de inimă, se zbate sa trăiască speranța, speranța că ușa are clanța stricată și nu s-a închis. Nu acum, nu definitiv. Cel ce pleacă știe că cel lăsat dincolo de ușa așteaptă, precum muribundul, împărtășania, cel ce rămâne închis, trage disperat de clanță, poate-poate se deschide și poate cel plecat se va întoarce. Putem să iertăm pentru că pe iubire nu ne putem supăra. Putem, pentru ca ne-am legat sufletește de o persoană într-atât de mult, încât este necesar să avem puterea de a ne întoarce să deschidem nenorocita aia de ușă trântită cu cheia dragostei pe care am jurat-o eternă la începuturile relației noastre. Ne dorim întoarcerea, la fel cum ne dorim înțelegerea în doi.

Se ridică cu greu, îi amorțiseră picioarele, lacrimile, durerea din suflet. Nu știa cât stătuse nemișcată acolo, pierdută în amintiri memorate adânc în sentimente încă vii pentru pentru cel care plecase. Pentru soțul ei.  Se uită pe geam la oameni cuprinși de zgribulite adieri de rece frigul îi petrece, la vanturi prin gânduri grăbite deseori, privi pescăruși râzând zgomotos pe cerul abordat de gri amestecate culori pe alocuri, ca imediat, privirea să-i rămână fixă undeva, altundeva, cândva.

Zgomotul ușii de la intrare o făcu să-i tresară speranțele zgomotoasele date de-a dura prin dragostea ce i-o purta lui, se întoarse încercând bucuria cu degetul chiar în momentul în care el o lua în brațe sărutându-i fața de-a valma în mișcările cunoscute ale iubirii. Se uită în ochii lui unde lacrimile jucau debordând a fericire. Îl privi îndelung. Șopti în același timp cu glasul lui. Iartă-ma ! Am greșit !

Mulțumesc, Veronica !