Blogul unei tipe oarecare este, așa cum zice și numele lui, al unei tipe de toată isprava care le zice pe texte bini di tăt. Mai feminin, mai elevat, dar și cu un umor de pus pe rana unei zile oarecare. Luați de citiți !

velea

Vorbeam deunăzi cu un prieten despre tinereţile noastre (semi)apuse şi, când am ajuns la capitolul regrete, care în cazul meu e un roman în sine, i-am spus sincer că n-aş dori să mor înainte de a mă plimba cu motocicleta. Fiind mai optimist din fire, omul a încercat să mă încurajeze şi mi-a spus că nu e timpul trecut, dar sunt conştientă că, peste un an-doi, deja o să-mi fie greu să găsesc o motocicletă cu ataş, ca să nu mai vorbesc de un tânăr dornic să-şi plimbe străbunica. Şi dacă tot am vorbit despre casta asta care mi-e atât de dragă, despre libertate şi nonconformism, am ajuns invariabil la un alt subiect care mă frământă: tatuajele. Am conchis că şi pentru alea sunt prea bătrână şi că toate, pe lumea asta, au o vreme a lor, că, vorba lui Paler, “ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”.

Da, probabil ar fi trebuit să-mi fac tatuaj la 20 de ani, dar pe vremea aia încă trăiam în societatea socialistă multilateral dezvoltată, şi singurii care aveau tatuaje erau absolvenţi de Gherla sau de Jilava. Bine, nici oferta nu era cine ştie ce – o inimă săgetată sau o sirenă intitulată, invariabil, Maricica sau Getuţa, sub care era scrijelit eventual anul agaţamentului, era maximum de creativitate. Tot atunci, la femei, singurul tatuaj la modă era aluniţa “movă”, dar pentru asta trebuia să ai neapărat tarabă de flori în piaţă la Chirigiu sau să le ai cu bobii, tarotul şi ghiocul…

Abia după 90′, când au apărut şi primele tatuaje mai elaborate, a început să mă obsedeze ideea, însă pur şi simplu nu mă puteam hotărî. Nu puteam să-mi fac orice aiureală, trebuia să fie ceva care să mă reprezinte, altfel ce rost avea? Şi pentru că, în familie, nu am găsit susţinere de niciun fel, m-am decis să mă consult cu outsiderii. Am apelat la o prietenă care avea deja tatuaj, aşa că, speram eu, nimerisem bine.

— Fetiţă, m-am hotărât, îmi fac tatuaj! Dar nu ştiu ce şi mai ales unde…

— Eşti sigură-sigură? Că, uite, eu am început să regret că m-am tatuat.

— De ce? Îmi amintesc că erai în al nouălea cer, acum trei ani, când ţi l-ai băgat pe Costi al tău pe sub piele…

— Da, şi am rămas cu el, cu tatuajul adică… Acum sunt deja la al treilea Costi, şi fiecare ştie că pentru el l-am făcut! Sunt blestemată să-mi caut Costici toată viaţa…

— Eu n-am de gând să-mi tatuez nume…

— Atunci e bine, ai multe variante: animale, îngeri, simboluri cabalistice, ideograme chinezeşti, citate în latină…

— Stai uşor, că şi aici e o problemă! Dacă-mi fac, să zicem, un fluture, şi peste câţiva ani iau proporţii, nu mă trezesc cu ditamai… dirijabilul pe mine? Calul o să devină vacă, iar delfinul, orcă… Şi, în plus, nu mă reprezintă… Cel mult, bichonul meu, dar şi ăla riscă să se transforme în ditamai mioriticul. Nu, exclus!

— Păi atunci bagă un citat inspiraţional ceva!

— Daaaa, o să-mi tatuez un proverb în malgaşă sau CNP-ul în sanscrită…

Au trecut anii şi eu tot ne-însemnată am rămas. Prietena mea, care între timp şi-a urmat soarta şi s-a măritat cu unul dintre Costicii ei, şi acum mă zgândăreşte pe tema asta.

— Vezi, fetiţă, când ţi-am zis eu să-ţi faci tatuaj, n-ai vrut. Acum ai rămas cu regretul…

— Păi ce mă-sa voiai tu să-mi fac? Pisicuţe, iepuraşi, steluţe? Acu’ ce făceam cu ele?

— Da, mă, ai dreptate! N-ai mai fi putut lucra la SRI, la Antitero, sau la vreo bancă, pe un salariu baban. Dar ce să vezi… că nu lucrezi!

— Ia te uită cine vorbeşte! Singura descendentă în viaţă a lui Otzi, omul gheţurilor! Câte tatuaje ai? 60?! Că străbunu’ tău avea doar 57… Semănaţi de minune, deşi, trebuie să recunosc, în 5.000 de ani ai evoluat ceva, tu ai tatuaje color.

— Hai, gata, că ne certăm aiurea! Dar eu tot susţin că ai fi putut să-ţi faci unul, dacă ţi-ai dorit atât. Măcar nişte ideograme… ca ale lui Nicki Minaj.

— Mda… Ar fi fost de senzaţie. Păi, fetiţă, tu văzuşi că ăştia nu sunt în stare să scrie patru cuvinte în limba maternă fără să greşească?! Mai ştii tatuajul ăla al lui Velea: “Dumnezeu e, (virgulă) cu mine”? Şi tu vrei să-mi tatuez ideograme? Sunt doar 50.000… Cum verific eu ce-mi scrie ăla pe spinare? Cu Google translate? Şi pe urmă să mă mir de ce mă iau chinezii la omor în Dragonul Roşu?

— Atunci tatuează-ţi o rugăciune în sanscrită, ca Angelina Jolie…

— Tu crezi că eu sunt superstar şi că fac voluntariat în Africa de Sud? Eu sunt o amărâtă care merge cu metroul şi pe care n-o cunosc nici vecinii de bloc! Poate să-mi tatuez vreo reţetă de poale-n brâu.

— Da, trebuie să-ţi găseşti ceva care te reprezintă, ceva care să nu se demodeze pe măsură ce înaintezi în vârstă, cum să-ţi zic eu…

— Ţinând cont de faptul că am cam trecut de jumătatea vieţii, că stau prost cu nervii şi cu viaţa socială, că sunt sedentară, că scârţâi din toate încheieturile şi că, în ultima vreme, sunt mai preocupată de boli decât de concedii, cam ce-mi sugerezi tu?

— … Sovata forever?