1252063530_tatuaj

Am intrat săptămâna trecută în clubul bărbaților care posedă în codul bunelor maniere tăiatul degetului mic de la piciorul drept, asta ca ofrandă adusă zeului feminității. Fără unghie, bineînțeles! Da, am citit regulile stricte ale clubului în care se menționează această ofrandă de o duritate maxima preluată de la mafia japoneză Yakuza. Femeia merită din partea noastră orice sacrificiu. Am semnat adeziunea de a fi membru în organizația masculilor feroce, ăi care își vor dărui un procent din salariu, pentru ca începutul de primăvară dedicat frumuseții de lângă noi să fie cât mai consistent distractiv, cu mențiunea, prin care acei doritori care iubesc femeia de dor nebună, femeia brună, pot să-și doneze cardul ca mărțișor suprem vestitor de bunăstare.

Dar, ca sacrificiul meu să fie la cote maxime înaintea acestei zile minunate de 1 Martie, dar mai ales, pentru a le demonstra lor că nimic nu mă poate reține în a-mi arăta dragostea nu la modul peiorativ vorbind, aseară m-am îmbătat mangă, muci și cum mai doriți voi să catalogați beția mea ce m-a ținut în brațe ca un bebeluș alintat de soartă. Dacă ar fi fost numai asta.

Am făcut-o lată cu dansuri pe bar și la bară asortat la sorțulețul colorat împrumutat de la stewardesa de băuturi fine ce se învârtea sexos printre clienți , cu spart sticle de podeaua din lemn, cioburile aducătoare de noroc făcându-i seara deosebită buzunarului meu doldora de bani, cu dat din cap pe ritmuri de rocăreală ce mi-au făcut tinerețea să-mi tresalte de pe acolo din ungherele vieții ascunsă. Ca apoi, dintr-o dată, să mi se rupă filmul bucuriei de a celebra femeia.

Astăzi de dimineață, m-am trezit cu vreo  douăzeci de kilograme de plumb pe cap, de unde l-oi fi achiziționat nu știu, cu gura uscată deșertul Sahara fiind mic copil pe lângă ea, cu sticla de borș de mine apropiată, dar și cu două tatuaje pe umerii mei lucrați la atelierul de sculptură al celebrei Giovanna Ventura. Am rămas înmărmurit, cu ochii beliți în oglindă la tatuajul de pe umărul meu stâng, ce reprezenta în relief ultimul coșar în viață, cu scara lui cu tot ce aproape îmi intra în gură de lungă ce era, dar și la cel de pe umărul opus celui descris mai devreme, pe care trona la ceasul dimineții o inima săgetată de numele Monicăi Belluci în times new roman evidențiată.

Hm, cu dedicație pentru femeile noastre cele de toate zilele, mi-ar fi venit să strig ! Dar, cine mai avea chef !? Acum o să mă ridic frumușel din pat, peretele stânga dreapta fiindu-mi rezemătoarele, o sa mă duc la trusa cu scule unde am păstrat pentru zile grele niște șmirghel, și o să-i dau pe curățare piele luată afânată. Toate au o limită, nu ?