cornel-pasat-si-flamingo-boys-incing-atmosfera-pentru-doamne-pe-9-martie

Totul de la titlu, inclusiv poza , este bine pus în scenă într-o notă de feminism complet, de o fată veselă la Marea Neagră născută, care le zice cu umor pentru o zi senină să ne fie.

Ziua Naţională de Dezmăţ Feminin, în traducere liberă a acestei minunate zile care celebrează mama, în genere. Sau mă rog, aşa era când eram eu copil. Acum, pentru unele femei, e singura zi din an în care îşi pot pune poalele-n cap, în restul zilelor sunt bine legate de calorifer sau ţin post negru de orice. Absolut orice.

Un tip apropiat mi-a trezit nişte amintiri legate de această zi „memorabilă” şi cum nu sunt egoistă, vă povestesc şi vouă, chit că s-ar putea să ridic nişte sprâncene.

Acum vreo cinci-şase anişori, când încă mai aveam mintea nefranjurată ca acuma, soţul meu se gândeşte să-mi facă o surpriză mai deşucheată, mie şi dragei mele de D. Că îl „ţaca-ţaca-ţaca-ţaca” pe creier în ritm de geampara dobrogeană timp de o săptămână cum că noi doo, niciodată, da’ niciodată, nu văzusem un spectacol de streaptese masculin în toată splendoarea lui şi cum trebuia şi această experienţă bifată, o dată-n viaţă am zis că n-o fi foc. Apoi să aibă şi el linişte acasă. Săracu’, habar n-avea ce-l aştepta.

Şi ca să ne dea pe spate ne-a cumpărat bilete la ditamai Sala Palatului de Bucureşti, la VIP, ca să nu strâmbăm din nas că n-am văzut detalii importante din show protagonişti, şi anume Cornel Păsat – mult lăudat şi-a lui trupă Flamingo Boys.

Deci, ne gătim, ne parfumăm, ne… ce să mai, pregătite prună, ne îmbarcăm în maşină şi ne ducem la capitală. Soţul şofer. La dus am fost două cuminţi. Icoane. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura…

Două ore au trecut aşaaa, ceva de vis. Aş fi o ipocrită să zic acum că nu ne-a plăcut. Spectacolul în sine. Bine, fie, şi de Cornel. Şi hai, şi un mulatru. Al naibii, frumuşel mai era. Bun de pus pe rană. Ne-am bucurat în schimb că n-am fost invitate pe scenă. Cred că rămâneam în costumul Evei la cât de mult s-au frecat ăia de doamnele şi domnişoarele aflate în delir pe scenă. Nu le-a rămas niciun centimetru de piele nefrecată.

Da’ ştiti cum? Madam’ Scamă în acţiune când vrea să-şi facă freza în oala Zepter sau ţiganu’ afacerist care freacă bine cazanul de aramă, să pară de haur, erau mici copii în comparaţie cu meseriaşii ăştia. Iepuraşii Duracell.

Am ieşit de acolo ameţite, îmbălsămate de parfumul lor şi c-un trandafir în dinţi. Suvenir de la Păsat. Strălucirea lunii pălise în comparaţie cu feţele noastre la ora aia. Soţu’ a zis că am ieşit direct de la… masaj (asta ca să mă exprim academic).

Drumul înapoi spre Constanţa a fost parcurs în jumătate din durata lui de obicei. Dragul nostru şofer de lux a crezut că am inspirat halucinogene. Nu vreţi să ştiti cum am făcut noi două în spate, două… deşucheate. După tărăşenia asta, mai târziu, cineva i-a spus că a fost fraier că nu ne-a lăsat în câmp. Să urlăm la lună. Aşa, ca fapt divers…

Sau cum să vă explic… literar vorbind, să  căscăm bine ochii, să vedem steluţele de pe cer, că era senin afară. Eventual, amândouă odată sau pe rând.

Experienţa asta ne-a ajuns. Chiar ne hlizim când ne amintim. Mai ales soţilor le-a plăcut. Că bineînţeles că am fost fooaarrteee recunoscătoare. Cum altfel?

PS: Oi fi pus la păstrat trandafirul? Nu-mi amintesc.

foto: ronduldesibiu.ro