barbatipensati

Mă frământă de ceva timp firele de păr din sprâncenele mele, sprâncene care au căzut una câte una în bătălia mea cu anii plus. De aceea, cunoscând arta războiului de prin revistele de specialitate (sic), m-am aprovizionat cu armament de luptă, ultima generație de fițe în dotare. Degeaba am achiziționat fard special, a se tine cont, cu lansatoare de rachete bine trase la țintă cu pensulica aceea finuță, degeaba m-am prefăcut că dușmanul este mai tolerant cu și dă-i și luptă, și dă-i război, degeaba. Cu tot arsenalul meu armament greu în dotare, sprâncenele mele, mai mult lipsă decât blonde, continuau să înainteze pe terenul pustiit de mine în fuga lăsată de vârstă în urmă.

Ca într-o dimineață ploioasă de Martie, alaltăieri mai precis, să mă hotărăsc în a apela la ultima soluție viabilă, de a opri dușmanul meu de clasă, trecerea timpului. Și mie cum nu-mi ia mult să mă decid, jap, pac, m-am urcat în mașină și dă-i direcția salonul de beauty (ahhh, nebunilor!) unde mai fusesem în alte scopuri unghiistice.

Sărut mâinile!, i-am spus domnișoarei bine machiate care mătura plictisită prin salon. O vopsire de sprâncene se poate?, am continuat eu, sperând într-o rapiditate a procesului și a scăpatului meu de griji, a mea cafeluță caldă așteptându-mă în locul meu preferat pentru a o degusta. Și cum lumea îmi era prea dragă în dimineața respectivă, ba chiar mă trezisem cu fața-n sus și nu la cearceaf, nu m-a deranjat deloc când tipa mi-a spus de colegele ei, puturoasele, care se trezesc numai după ora 12 la prânz.

Totuși, nu știu ce-am simțit prin urină, nu știu ce m-a determinat să mă întorc precum Colombo din uitare, pentru a-i spune tipei să mă programeze la 14.30.  În fine. Am mai trecut încă pe la alte patru saloane de beauty (nu mai zic ahhh, nebunilor!) pentru a-mi rezolva stresul de pe cap cât mai repede posibil, dar, ca să vedeți cât este lumea de rea, mai toate erau închise sau mi-au dat papucii pentru mai târziu. În industria asta se lucrează mai mult noaptea, am constatat imediat.

Fix la 14.30 eram la salonul unde avusesem inspirația de a mă programa. Trei gealate meseriașe în înfrumusețat s-au uitat surprins plăcute la vederea mea. Waw, ce tip nemaivăzut, nemaiîntâlnit, nemaipolonic! Vorbesc prostii, desigur. O babă cam la 75 de ani, creață pe cap și cu bigudiurile învălmășite prin păr, se uită dintr-o dată la mine speriată. Îuuuu, e Muma Pădurii!, mi-am scuipat de trei ori în sân.

Poftiți pe scaun, mi-a zis o tipă blondă frumușică, dar slăbănoagă, slăbănoagă de i se vedeau cearcănele coastelor prin hălățel. N-are importanță. M-am așezat cu capul în sus privind tavanul și, cu gândurile aiurea m-am lăsat relaxat pe mâna ei într-un pensat calificat, după care, cu sprâncenele murdărite de ziceai că-s fratele lui Mircea Albulescu în persoană, m-am uitat în oglindă mai atent. Moooamă, ce urât sunt!, mi-am zis în gând, neînvățat parcă să am ditamai coloratele deasupra ochilor și trase la dungă pe arcade, de ziceai că-s lipite acolo de un artist celebru în stickerit bărbați neliniștiți de ani. Aveam sprâncene vopsite, cooool! Vă place?