hqdefault

P..a mea, nu sunt nici cruce de închinat unde să se aplece lumea la picioarele mele ( nu credeți ce reiese ) pentru a-mi aduce recunoștința veșnică pentru ceea ce sunt, dar nu exist nici ca mârlan cu enșpe mii de clase care să le zică pe înjurături pe unde i se scoală lui. Și mi se scoală des. În fine, asta-i altă poveste. Scuzați-mă ! Adică, ceva de genul în care mă supară cineva și nici nu vreau să mă audă, o zic în barbă pe băga-mi-as p..a în gura lui, de boschetar ce este ăla bă, fraților, căconducecacuru, cine i-o fi dat carnetul în mână !.

Dar o mai zic și certându-mă fără a-mi da două castane pe scăfârlie, pentru atunci când greșesc și recunosc asta cu un bă, Optimistule, să ți-o bagi în gură de papagal ce ești ! Nu ești atent deloc !. Toți beștelim în fond și la urma urmei, cred ! Dar nu toți înjurăm îndeajuns. De exemplu, am un coleg la muncă care este mai fetiță, așaaa, ca purtare cu ăi de primprejurul lui, mai cuminte, pentru a mă exprima mai elevat, dar care, o mai scapă pe sudalmă să-mi bag p..a în mă-sa, de rămânem consternați toți cu gurile căscate a mirare c-a putut sa zică așa ceva. Waw, Mariane, din Paraziții ?, îl întrebăm mirați unul câte unul surprinși de duritatea înjurăturii eructată tocmai din gura lui de băiat de oraș.

Apoi, mai sunt cei pentru care înjurăturile le sunt și mamă și tată, ca și cum aerul pe care îl respiră le este înjurătura fără de care n-ar putea trăi. Sunt ăia care la două cuvinte normale mai bagă și câte una de doamne ajută, de-ți este rușine să mergi lângă ei pe stradă sau să ieși într-un restaurant ceva. Cu ăștia sunt în total dezacord, ba chiar îi ocolesc pe la șapte metri distanță doar cu un salut din vârful buzelor ivit. E prea mult pentru mine.

Nu știu dacă voi ceilalți înjurați sau nu, dar mie îmi place să cred c-am fost crescut într-un spirit de egalitatea totală între a ști când/unde să înjur și când nu. Adică, să știu când s-o bag și când s-o scot pentru a nu supăra pe nimeni, să conștientizez când să scot morții la înaintare și când să-i las în a sta liniștiți acolo unde sunt, să cunosc diferite stiluri și forme de înjurături pentru diversitate, pentru a nu deveni banal în repetivitatea uneia care sună urechilor mai bine.

Am învățat să „dojenesc” de mic cu aprofundarea acestora spre adolescența crescută bine într-un cartier muncitoresc, acolo unde înjurăturile nu se găseau chiar așa pe toate drumurile sau în Piața Centrală la tarabele țăranilor. Ehe ! Ele erau lăsate moștenire pe semnătură din generație în generație cu atenția cuvenită. Eu înjur din când în când la greu. Voi o faceți ?