90Dacia1310Break- (1)

Mă plimbam mână-n mână cu a mea soție pe un bulevard al orașului, pe unul din cele două pe care le are Călărașiul în mărinimia sa, vorbind vrute și nevrute, bârfind multe și mărunte, admirând lucruri neînsemnate pe care nu le vedem de obicei în alergătura de zi cu zi. Și cum îi făceam pe pași înceți întru respirația aerului rece de seară, mi-a sărit în ochi o Dacia 1310 care era, săraca, ancorată de un gipan în drumul ei către un service ceva bolnavă fiind.

Nu spun că, m-am oprit în loc cu privirea lungă lipita de Dăciuța suferindă, fără să simt mișcările de mână ale soției care mă trăgeau în a merge mai departe. Nu spun că, imediat în plimbarea noastră și-au făcut loc amintirile legate de prima noastră mașină, Dacia pe numele ei de șosea, aia albă cu geamuri verzi cenușii, aia care ne-a rămas la suflet ca fiind mândrețea noastră ce ne-a dus oriunde prin peregrinările noastre prin țară.

Nu ne-am abținut să nu dăm frâu liber amintirilor legate de efortul financiar pe care l-am făcut pentru a o cumpăra pe deosebită, de primul nostru drum la mare cu ăl bătrân al meu pe post de șofer, el numaiconducând o mașină de 20 de ani pe acolo pe undeva. De escapada sute de kilometri pe malul Dunării cu viaductele înfricoșătoare către Herculane, pe drumul ăla unde mâinile mele încleștate de volan erau cât pe aci să-l rupă în două pe acesta. Cu nenumărate scene de comedie mută cu atenție către penele noastre tehnice pe unde te miri unde, eu fiind un artist în a repara micile defecțiuni mecano-electrice, a se citi între ghilimele, claaaar !

Dacia noastră ne-a rămas la suflet ca un membru al familiei noastre și, cu toate că posibilitățile ne-au crescut în timp, nu am schimbat mașinile ca pe șosetele care se rup și apoi le arunc de comod ce sunt la gunoiul istoriei. Dacia noastră tip Canada, belea de arătoasă și mândri încă de ea acolo în sufletele noastre pusă deoparte, ne-a făcut să vărsăm lacrimi atunci când am văzut-o dezmembrată la REMAT, ea țipând scârțâind neputincioasă după noi. Și acum, poate o să zică lumea că Optimistul este nebun sau a dat-o pe arătură rău de tot, așadar, și acum după atâția ani, când mai trecem prin zona mormanului de mașini care așteaptă a se transforma în diferite metalice noi, mai cautam Dacia noastră din priviri glumind cu o undă de amărăciune în glasuri. Pentru că mașina noastră este pe acolo pe undeva îngropată, dar vie prin amintirile noastre.