WP_20160322_002

Îmi place să privesc dimineața pe geam. S-a întâmplat ca prin geamul cafenelei unde îmi sorb liniștit licoarea brună, să mi se ofere de natură tabloul primăverii. E minunat să iei luare-aminte afară ! Doi muncitori stau de vorbă urmăriți indiferent de norii negri de pe cer. Unul dintre ei stă rezemat relaxat de balustrada parcului din zonă, gesticulând povestind una alta. Nu-i aud. Celălalt, nu prea impresionat, se uită în gol gândindu-se la ale lui. Ca fiecare, cu greutăți. Are mâinile în buzunare până la cot.

Alți vreo zece își butonează lopețile în jurul unei gropi pline cu o amestecătură de nisip cu asfalt tocat. De aici de unde dau examinare din ochi, pare c-o descântă. Apăi, chiar nu știu sigur și nici nu vreau să scriu cu păcat, probabil îi zic cu toții de deochi în cinstea atâtor și atâtor mașini ce și-au rupt bucșăraia în ea. Văd cum un altul amestecă un dans tradițional indian cu unul românesc. Probabil vreo incantație, ceva !

Na, la fața locului a apărut un tractoraș cu a lui cupă din care sa dă jos ditamai șoferul. Barosan ăsta !, îmi zic în gând, impresionat de mâinile lui ținute la spate. Cu țigara ținută în colțul gurii se apropie de ai lui tacticos, oprindu-se cam la trei metri de ei cu o preocupare interesantă pe chip. Din cei zece care manevrau amestecul din groapă, au mai rămas doi. Ultimii mohicani. Scuzați-mă, sunt trei, nu mai văd bine ! Ceilalți sunt în pauza de început de zi rezemați în cozile lopeților. Este ora 8 și 16. Se apropie un tip în civil fără salopete și vestă de semnalizare pe el. Este mic de statură. Gesticulează nervos dând ordine scurt și la obiect. O sa facă ordine în echipă, îmi zic în barbă. Da de unde ! Pe ai lui îi doare în lopeți de el. Se sinchisesc doar pentru a-și schimba fiecare piciorul de sprijin.

O bicicletă de lângă ei, așezată într-o rână pe trotuar, îmi zâmbește complice din far. Mă observă făcându-le poză harnicilor hohotind în văzul tuturor de râs. Cade de pe cric. De ce râzi, fată?, o întreb prin semne. Devenim serioși brusc, deoarece echipa se pune în mișcare. Vin către mine. Le văd pe frunți broboane de sudoare. Se opresc lângă altă groapă împărțindu-se în două echipe strategice, și da, exact cum îmi imaginasem, o rup în două pe treabă.

Săraca, țipă, urlă, se zbate, dar este înconjurată neavând posibilitate de scăpare. Este înconjurată. I se dau două palme după ceafă pentru a se liniști. Este împinsă dintr-o parte în cealaltă ca la o miuța între fotbaliști, ca într-un final, să i se bandajeze rănile cu niște cârpe pline de ulei. Văd o salvare ce a oprit în dreptul muncitorilor. Îmi dau seama din mimica doctorului că nu i-ar da nicio șansă de supraviețuire. Când totul era pierdut, apare o treabă nouă de făcut. Este la țiplă cu eticheta pe ea și, nici nu este luată de la second hand. Sorb din cafea admirând tabloul primăverii. Impresionant !