De câte ori mă duc la ai mei părinți, adică acolo pe unde copilăria mi-a fost și mamă și tată, mă întâlnesc cu teii ăia care au crescut odată cu mine, acum ei fiind ditamai falnicii făcându-mi cu ochiul de câte ori mă văd. Râd, ai naibii prieteni de-o viață! Glumesc cu mine. Moșule ce tânăr ești, vezi că ai cam făcut burtă!, chestii copăcești pe care nu le gust întotdeauna ofticosul de mine.

Lăsați, lăsați, domnilor, că nici voi nu sunteți mai departe de mine! Ia uitați acolo, cheilor, cum v-au tăiat ăștia de la Primărie ramurile uscate în exces. Erau albe? Le zic eu haios, în același timp ce bat cuba cu amândoi deodată. Și ne tăvălim cu toții de râs amintindu-ne lucruri, fapte, întâmplări pe care le-am trăit împreună de-a lungul anilor, și pe care nu le-am uitat fiind puse deoparte pe acolo prin seva fiecăruia dintre noi. Salutare, băieți!, le zic odată ce mă depărtez de ei pentru a putea discuta în liniște cu mama. Le fac cu mâna a la revedere. Îi aud în spate cum fredonează melodia care le place tare mult. Se aude și la voi?