cb689c35-e004-48ee-9b87-a3f9dc360fd1-465x390

Cum Ion Creangă trăiește încă în persoana mea, dar cu pojar pe el, m-am gândit să-mi aduc aminte din vremuri de mult apuse, pe când plopul făcea mere și răchita micșunele. Sau cam așa ceva. Nu ?

Mi-a spus mama, rup făcălețul pe tine ! M-a îndemnat mama să citesc povestea cu fata moșului și a babei, dar eu n-am ascultat-o. Pentru că, era întuneric în casă ! Întrerupătorul era totuși apăsat pe pornit. La lumina lumânării nici lumea poveștilor nu mai era înduioșătoare. Lanterna chinezească, de care eram tare mândru, făcea punctul perfect pe tavan. Și-am stat liniștit în fund rezemat de pernă cu lumina sub barbă uneori, amuzându-mă de fantoma mică ce se vedea în oglinda scorojită de timp. Oglinda era așezată strategic de tata la capătul patului. Nu-mi era frică, doar speram!

Fugeam ca de dracu. Nu puneam mâna pe el. Era rece. Sau o făceam când mă urcam, nebunatic fiind, pe pervazul geamului pentru a vedea în stradă. Caloriferul era gheață iarna. Priveam oameni îngândurați, zgribuliți, cum treceau pe stradă care încotro. Se încălzeau mergând. Dă-te mă jos de acolo !, mă apostrofa mama cu vocea ei caldă, hai că bag radiatorul în priză ! Cu mâinile întinse spre el mă ghemuiam la pieptul mamei primind căldură. Doar ea spera că ei nu ne vor mai ține mult în frig. Comuniștii.

Visam încă frumos când tata mă trezea cu dragoste în glas, hai iubire, ghiduș, ghiduș, trezirea! Era 6 dimineața când încă soarele da târcoale orizontului. Oameni de toate vârstele așteptau mașina cu lapte la alimentara din colț. Mă ridicam agale din patul cald, în timp ce-mi căutam cu ochii jumătate lipiți de somn tricoul și pantalonii scurți. Cei noi luați din bâlci, parcă confecționați pe la Lehliu pe undeva. Îmi aranjam cu mâna părul vâlvoi și-i rânjeam șăgalnic tatălui meu. Nu te speli pe ochi ?, mă întreba rapid tata, atent cu mine în orice clipă. După ce-mi ridicam la umăr sacoșa din cârpă cu cele doua sticle de lapte largi la gură, tropăiam pe scări urmându-i îndemnul de a nu coborî din două în două trepte. Lui tata îi era milă de mine. Mă iubea. Cu lacrimi în colțul ochilor știa că altă alternativă nu avea. Dimineața era rece. Mama plecase dis de dimineață să muncească la fabrica de hârtie din oraș, iar el era pregătit deja să încalece bicicleta, aia pe care strânsese cu funia butelia goală de aragaz. Avea numărul 46. Numărul supraviețuirii familiei noastre.

Când cornetul de hârtie mi-a trecut pe lângă ureche vâjâind, am realizat că trebuie să mă ascund mai bine decât o făcusem până atunci. Am tras și eu, dar n-am nimerit. Și-am alergat în strategii până când un nene paznic ne-a gonit înjurându-ne de cristoși. Am plecat toți spre casă discutând zgomotos spre ceartă, fiecare cu părerea lui în arta luptei urbane printre blocuri în construcție. Aveam caiete multe pentru muniție. Am strigat de jos ca să mă audă doar mama, dar au mai ieșit și alte două vecine bătrâne de la etajul patru. Hoaște ce m-au privit cu reproș, iar faci gălăgie, mă ? Coltucul de pâine l-am luat din ușa apartamentului, în timp ce mama mă ruga să stau în a mânca liniștit carnea făcută rost de tata „pe sub mână”. Era prăjită cu miros demențial, dar eu, nu și nu. Doar prietenii mă așteptau rânjind toți la scară, sperând să cobor cât mai repede cu gândul la joacă. Ce gust avea a doamne iartă-mă acel coltuc, ce gustos era când îl înfulecam cu mâinile murdare, ce vremuri în acea pâine ! Amintiri, amintiri scoase din sertarul vieții. Ehe !