rain-228855_960_720

Pescăruși zgribuliți luând razele soarelui în ciocuri atârnă pe firul apei repezi, în timp ce ploaia își face de cap peste oraș. Nimic nu este hotărât de vreme. O rază de soare stă de vorbă cu un curcubeu tocmai apărut în crepuscul. Doi pescari uzi până în adâncul dorinței lor de a-l prinde pe ăl mai mare pește așteaptă să li se miște pluta. Alo!, îmi vine să le strig, vă aduc un ceai cald să vi se încălzească oasele? Lângă ei, așteptând un miros de baboi, câțiva câini stau încolăciți de frig. Ce pofticioși! Doar ochii li se văd din iarba verde acoperământ maiestuos al pământului calic de apă. Cât mai bei, frățioare?

Parcul dezolant de gol mirosind a pustiu așteaptă vara ce se preface că vine, și nu mai vine. Sau poate nu este din vina ei! Poate a fost oprită la granița dintre anotimpuri, dând acolo peste un vameș prea zelos căutându-i actele de intrare în țară. Conștientizez sfârșitul lui Mai doar datorită luminii ce nu voia să lase soarele tocmai căzut dincolo. Fusese chemat de linia orizontului într-un roșu de foc amestecat cu griul norilor ce erau pe urmele lui pentru a-l cuprinde, de aceea, îmi iau inima în dinți și dau câteva ture măsurând aleile.

Câțiva melci neîndemânatici traversează agale betonul. Pășesc cu atenția cuvenită pentru a nu-i călca pe bombeuri. Unul mai îndrăzneț îmi dă semnale cu antenele speriat de ce ar putea să i se întâmple fleașcă pe asfalt. Pun frână lângă o râmă ciudată ce-și saltă, ba capul, ba fundul, parcă dorind a ocoli stropii ce iar încep să cadă. Mă plimb trăgând adânc aer în piept, iar din când în când îmi ridic capul spre cerul cenușiu inhalând cu fața fărâmele de ploaie sensibil reci. Soarele sforăia deja. Ating cu privirea norii învolburați imaginându-mi vâltoarea lor infinită răscolind ape despicându-i-le în picături care ma cuprind încet peste tot. Tremur. Este frig. Este toamnă, primăvară, vară? Știe careva?