13435350_1282547515108519_5913904512162144005_n

Spicele nebunele adunate-n grup pe câmp ofereau spectacolul verii privirilor mele neiertătoare cu frumusețea lor, galbenul pământului căzut cu voia soarelui din cer mă lăsa să-i admir perfectul liniar ca un frate al liniei orizontului. Încremenesc stană voit, doar mirarea mea lăsând-o să admire totul. Mă las în genunchi închizând un ochi pentru a le cuprinde pe toate în enorma lor bucurie răzvrătită din dorința de a fi culese. Le ating cu mâna pe deasupra liniștindu-le efervescența coacerii, le simt nerăbdarea de a se zbengui printre mâinile enormei mașinării de zei trimisă, le povestesc amintiri din trecut alergând printre ele ca un apucat.

Râd bezmetic învârtindu-mă în cerc până cad cu fața spre necuprinsul albastru de deasupra, rămân nemișcat împărțit între patru puncte cardinale zeci minute uitate acolo pe un câmp undeva, cândva. Tac. Doar respirația mă dă de gol spicelor că trăiesc. Sunt în jurul meu îngrămădite, și ele mirate de intrusul ce a îndrăznit să le viziteze tocmai în ziua unicului eveniment. Mă cuprinde aerul din piept inspirat tare din văzduh, altul și iar altul mă iau pe valuri de viață purtându-mă în fericire.

Simt cum razele au coborât la joacă printre inflorescențe zeci de mii busculându-se împreună pe lângă mine răscolindu-mi gândurile toate. Este ireal ce mi se întâmplă. De ce am uitat senzația asta? Adierea vântului trece și el adulmecând plăcutul val vârtej printre spicele sensibile. Este gălăgie pe câmpul covor multicolor de fire înalte, subțiri, aurii grațioase cuprinse în mreje de sensibil. Îmbrâncituri de fericire, bruscări de melancolie, totu-i pe câmp o bucurie! Cineva întreabă din mulțime, fetelor, fetelor, unde ne petrecem toamna? Și râd, râd, râd, așteptând culesul!

Mulțumesc pentru foto, Daniela Alex-Negulescu!