sah_12_

Acum puțini ani, mi s-a întâmplat să ajung cumva printr-o situație aparte în curtea unui centru pentru copiii bolnavi de cancer din București. Fusesem rugat de un amic să merg cu el pentru a-și vizita nepoțelul ce-și chinuia anii copilăriei crunt loviți de ghinionul vieții. Mă sunase într-o zi cu tristețe în glas, rugându-mă să-l însoțesc. Nu avea puterea să meargă singur din cauza emoțiilor puternice ce-i răvășeau sufletul, mi-a explicat șoptit la telefon. Își dorea enorm să-l strângă în brațe pe micuț, să-i simtă căldura, să-i audă vocea. Numai dacă îl lăsau cei responsabili.

Am tăcut tot drumul. Greu mi-a fost doar intrând în curtea spitalului. Enorm de greu, și doar gândul că ma aflu acolo printre speranțe avute în a se face bine, printre luptători puternici cu soarta, micuții acceptând nu numai tratamentul ci și învățând ce înseamnă curajul, printre povești nemiloase care n-ar fi trebuit să fie niciodată spuse, mi-a tulburat toată ființa mea. L-am văzut cum se îndreaptă către intrare, gârbovit de neliniști, de așteptările apăsătoare. Eram tensionat. Nu poți să nu fii încordat psihic în astfel de momente. Nu poți.

Mai zilele trecute, m-am trezit la ușă, fără să mă apeleze în prealabil, cu prietenul meu extrem de fericit, care, înainte de toate, mi-a spus printre lacrimi de bucurie că M…i s-a făcut bine, că totul n-a fost în zadar, că lupta grea cu boala a dat rezultate în cele din urmă, că e fericit, că vrea să zboare, să urle, să cuprindă lumea cu brațele lui. Apoi, după aceste clipe prin care trecusem cu o bucurie fără margini, și eu, omul printre oameni străin de cele întâmplate, dar având gândul alături de amicul meu, am dat de știrea următoare oferită cititorilor numai de TVR. România a obținut la Moscova medalia de aur la șah în cadrul Jocurilor mondiale pentru copiii care au învins cancerul.

Cine mai citește asa ceva într-o lume atât de perversă avidă după bani? Cine? Insignifiant ar zice unii, banal, ar zice alții, dar nu omenesc, as zice eu! Oricum, pentru mine a fost îndeajuns, pentru că azi când scriu aici, mi-am adus aminte de drumul către întunericul plin de speranță făcut acum puțini ani la București, și care, a lăsat urme nevindecabile sufletului meu.