singuratate

De ce calci apăsat pe straturi de obraz gros și nu ocolești centimetru mai încolo? De ce nu te uiți în jur privind semeni în oameni și nu ierți centimetru în plus? De ce treci grăbit cap în jos privind asfaltul și nu te interesează de celalalt centimetru mai preocupat? De ce te faci că nu vezi tensionate chipuri trecând grăbite dincolo de puternice griji apăsate centimetri, centimetri? De ce?

Și asa îmi vine câteodată adânc urlând în suflet să plec pe cărări uitate și neumblate, doar adierea vântului fin pe fața mea și ciripitul lor, al păsărelelor, să mă însoțească. Și așa îmi vine câteodată să stau întins sub razele lui soare galben intens și să ascult sunetul valurilor albe de la spumă, să calc apăsat pe el nisip fierbinte și el să se ferească speriat de sub tălpile mele goale. Și așa îmi vine câteodată să încalec mândru pe ea, pe bicicletă așteptându-mă s-o pedalez turbat în dorința mea de libertate și aer curat aducător de trăiri. Și asa îmi vine.

Vreau sa gândesc logic și perpetuu ca un nebun care zice într-una, dă-mi cinci lei, dă-mi cinci lei, vreau să mă gândesc profund la tot ce suntem noi ca oameni, vreau să te privesc în ochi și să am încredere în tine, crezi că poți să nu clipești? Vreau să mă bazez pe tine, tu, tu cel apropiat mie, vreau să nu mă minți tu cel căruia îi ofer sprijinul meu, îmi doresc să te țin și să mă ții de mână când mergem în necunoscut, poți? Să nu uiți binele curat sentimental în care cred și ți l-am dat ție, să nu uiți tristețea în care m-ai lăsat privind înainte fără să întorci capul și fără să zici un mulțumesc, ai plecat, dezamăgitor de repede, iar eu am avut încredere. În tine.