descărcare (4)

Când citești despre tristețea învăluită în rânduri de dor așternute în pagini, despre acea depresie apărută ca un motiv al singurătății îmbinate cu acea stare de spirit care te îndeamnă să apeși pe suflet cu mâhnire, despre tristețea revărsată din oftaturi printre rânduri, e, atunci, simți că viața este nedreaptă cu unii dintre noi.

Poți fi înconjurat de oameni dragi și sufletul tot să-ți fie pustiu, pentru că există o cămăruță în inima ta pustie. I-ai tapat pereții cu amintiri dragi, sfinte de-acum, și ai mobilat-o cu gesturile lui neînsemnate la vremea lor, dar cărora le simți acum atât de acut lipsa. Poți iubi, poți visa, poți râde oricât. În cămăruța aceea nimeni nu va mai putea pătrunde. E un soi de autopedepsire, de mutilare, deoarece, te simți vinovată că nu i-ai putut arăta suficient de mult cât de mult prețuiești că te-a ales pe tine să fii al lui. Poți să fii tristă, supărată și singură, el te mângâie invizibil și te ocrotește, fiindcă doar tu contai pentru el, soția lui, citeam mai deunăzi pe pagina unei prietene de pe o rețea de socializare. Trist.

Și te gândești cam cum ai reacționa tu, înțeles de soarele care a răsărit pe strada ta acum ceva timp, și care, este acolo sus sperând să nu apună niciodată de pe cerul destinului tău. Cum ai gândi despre singurătate, tristețe, mâhnire, despre acea dorință puternică de a-l revedea pe acel cineva drag care a fugit de tine în lume neîntorcând capul nici măcar o secundă. Unde poate fi, unde s-a ascuns, de ce a plecat?, vor fi întrebări care, atunci pe loc, ți-ar veni în minte cu o viteză nebună chinuindu-te, probabil, nopți și nopți la rând. Și sigur vei plânge blestemându-ți zilele care ți-au rămas, sigur vei rememora fericirea în toată splendoarea ei acum dusă în amintiri, sigur te vei gândi numai acolo neacceptând că totul s-a terminat.

De ce eu?, te-ai  întreba lacrimile curgându-ți șiroaie pe obraji. De ce? Singurătatea parșivă a vieții este o stare ce îndeamnă la tristețea urâta stare cu direcție către depresie și singurătate. Lanțul acesta format din zale care impulsionează la închidere în sine, nimeni și nimic nemaifiindu-ți pe plac, la neîncredere perseverentă în tot și toate, trebuie depășit cumva prin rupere de trecut. Nu? Atunci, pășești pe terenul necunoașterii crezând mai demult că le știi pe toate. Și taci cu privirea având-o pe pereți căutându-ți răspunsuri la întrebări ce te apasă. Cum treci peste momentul acela când te simți vulnerabil în fața tuturor, când îți dorești ca totul să se termine fiind convins că nimic nu și-ar mai avea rostul pe lume, când te simți abandonat, părăsit, uitat? Nu știi! Și nici nu vrei să știi. Doar vrei să fii abătut. Ai voie?