jug-fascist

Hai, copile! Tata bărbierit doi centimetri sub piele (cum îi place lui să spună) strigă la mine grăbit în voce ca să-mi iau cât mai repede pantalonii scurți din bumbac și tenișii chinezești în picioare. Mama, frumoasă cum am știut-o dintotdeauna, tocmai își pieptăna părul ondulat făcut de cu seara pe bigudiurile din metal pe alocuri ruginite. Eu, maxim doritor să mă rog înduioșător de soldați pentru a mă lăsa să mă joc cu mitraliera ce îi va însoți spectaculos în defilare, mă urc pe caloriferul greu de fontă care mă susține fără nicio obiecție. Pe el mi-am spart capul acum trei ani. Astăzi este o zi specială.

Este sărbătoare. Prin geamul întredeschis se aud frânturi din repetițiile fanfarei, când toba percutând ritmic, când trompeta răsunând peste murmurul mulțimii, când vocea baritonală a dirijorului impecabil în uniforma lui stil mareșal. Privesc curios prin perdeaua de Pașcani mândria casei, privesc lume bucuroasă frumos aliniată fluturând steagurile tricolore, privesc ziua ce stă să înceapă. Lume multă. Nici urma de plictiseală pe chipurile lor. Drepți!, se aude în depărtare.

Este sărbătoare, este 23 August 1980. După paradă, în bucuria mea de copil, vom merge la Regie, dincolo de Chiciu, cu colegii de muncă ai tatei. Acolo ne vom delecta cu mici, pepsi și bere Mamaia. Mai gust și eu bere, ce dacă-i amară! Tocmai trece fanfara militară cu impecabilitate în bătaia pașilor.

Azi este 23 August. Nu sunt comunist, dar nu am uitat! Nu pot uita ziua aceea, nu pot uita fericirea oferită de acea zi. Eram copil. Drepți! Cu cântec înainte, marș!