75585-lost-love

Sunt singur adulmecând toamna căzută doar peste mine, frunze gălbejite găurite, ațipite de puținul frig care-și face târguiala cu vântul. Mă iubește. Îi știu gândul. Dar încă nu a venit de unde s-a ascuns, nu a apărut din cerul necuprins, este dată dispărută, fata. Stau singur cu fruntea rezemată de sticlă, în rotocoale de respirație caldă desenez imaginându-mi-o pe ea, mai întâi părul ei lung, apoi ochii culoarea cărămizie a prezentului, totul în mirajul pe care-l simt.

Întind un deget timid ca s-o ating. O vad plângând. Aș vrea să-i cuprind în brațe versurile golașe recitate de anotimp, lacrimile de rouă diminețile reci să i le cuprind, tristeți de viață lăsată pe maluri de ape albastre, iubirea mea pentru ea, îmbrățișările noastre. Fuge. Încerc s-o aduc înapoi fredonându-i melodia mea preferată tristă. Nimic. Înseamnă cu nu era cea mie destinată, degeaba căutată. O s-o găsesc pe ea, cândva!