Continuare de aici 

gimnaziu

Anii au trecut cu bune, menționând aici în ordine cronologică, construirea unui han și a mai multor prăvălioare în centrul orașului, mutarea capitalei județului Ialomița de la Urziceni la Călărași la solicitarea generalului rus Pavel Kiselef, dar și cu rele, datorită deselor războaie purtate împotriva turcilor, pentru apărarea luncii Dunării, dar și din cauza groaznicelor epidemii de ciumă și holeră.

Localitatea de pe malul Borcei continua să se dezvolte oferind Călărașiului un aer de mic orășel odată cu trecerea anilor. Sunt sigur că ai noștri coorășeni din vremuri de mult apuse erau harnici, deștepți și inovatori, mă bag și eu în seamă pentru a vă mai descreți frunțile puțin. Citiți mai departe, scuzați-mă! Totuși, deoarece orașul era pe moșia mânăstirii Colțea, el ar fi putut rămâne încă la nivelul unui târg prăfuit fără a se mai putea dezvolta, dacă ălor noștri călărășeni nu le-ar fi trecut prin minte să ceară tot mai insistent la Ocărmuire ca orașul să fie emancipat.

Așa că, anul acesta se sărbătoresc 164 de ani eliberarea (emanciparea) localității, acesta fiind poate unul dintre cele mai importante evenimente ale Călărașiului din complicata lui istorie. Să spun sincer, am fost ajutat să înțeleg cam ce a vrut să spună istoria vizavi de eliberarea/emanciparea călărășenilor: aveai casă pe terenul proprietate al mânăstirii Colțea, voiai să fii stăpân pe terenul tău? Trebuia să plătești! Dar mai trebuia și stăpânul terenului să fie de acord. În urma eforturilor depuse, la 24 iunie 1852 la Eforia Spitalului Colțea (Eforie înseamnă administrație în termeni vechi) se depusese în întregime suma de 250.000 lei solicitați pentru eliberarea orașului.

Banii reprezentau contravaloarea locurilor de casă ale locuitorilor, dar și a terenurilor necesare unei localități (islaz, drumuri, piețe, clădiri publice). În semn de recunoștință pentru domnul Barbu Știrbei, călărășenii i-au cerut acestuia, la începutul lunii Iulie 1852, ca orașul eliberat să poarte denumirea de Știrbei. Domnitorul a primit cu bucurie propunerea și a fixat sosirea sa în oraș pentru a citi hrisovul domnesc. La 24 septembrie 1852,  aducea cu el, în urbea împodobită sărbătorește, înaltul hrisov domnesc ce stabilea eliberarea orașului de sub stăpânirea Eforiei spitalului Colțea. Apreciind eforturile locuitorilor și, arătând importanța eliberării, domnitorul consfințește emanciparea orașului care de acum încolo va purta numele de  Știrbei, denumire ce va fi înlocuită din nou, treptat, începând cu anul 1881, fără a mai fi nevoie de vreo lege, cu aceea de Călărași.

Se întâmplase, așa că, localitatea de pe malul Borcei avea drumul deschis către dezvoltarea de care avea atâta nevoie. Prin urmare, după eliberare, orașul va urma calea dezvoltării economice și modernizării, tot atunci fiind întocmit și primul plan urbanistic al orașului. Până la 1900 orașul a fost dotat cu cele trebuincioase, construindu-se printre altele Gimnaziul (Școala de băieți), Palatul Comunal, (fosta Primărie din “centru“, astăzi Muzeul Municipal administrat de un tip super implicat, Florin Rădulescu numele lui), Cazărmile infanteriei, cavaleriei și pompierilor, Poșta, și nu în ultimul rând ca “simpatie“, Palatul Administrativ, azi Prefectura Călărași.

Localizată la Stop (a fost singurul semafor din oraș multă vreme) clădirea Școlii de băieți, ulterior liceul Barbu Știrbei, Școala generală numărul 1, azi Gimnaziul Carol I, împlinește în 2016 frumoasa vârstă de 135 de ani, despre care aș putea să scriu zi lumină punând în pagina de aici amintiri  pe care le am încă vii nu numai prin fotografii. Doar clădirea a fost cea în care mi-am petrecut opt ani alături de colegi și prieteni dragi. Și dacă doriți să știți care amintire este aceea care încă mă mai bântuie, v-o spun chiar acum. Aceea în care proful de mate, cum îl chema nu mai știu (sic), ne pedepsea cum bătea țăranul fasolea pe care mi-o făcea mama gustoasă, gustoasă. Eram și cuminți, de altfel.

Clădirea nu s-a schimbat mai deloc, dacă mă uit cu un ochi la ea și cu unul la o poză de prin 1900. V-o spun eu, elevul din a patra bancă de la geam. Ba mai mult, își duce mai departe menirea. Chiar am fost curios de curând și-am întrat în holurile școlii într-un vortex al amintirilor tuturor celor care au trecut pe acolo, acolo unde niște voci mi-au spus chiar că se simte încă în aer prezența majestății sale Regele Carol I și a Alteței Sale Regale Principele Ferdinand care au vizitat, asistând și la lecții, clădirea în 5 Octombrie 1890. Ce timpuri!

Mai departe aici