primaria

Continuare de aici

Muzeul Municipal situat în clădirea fostei primării de pe “centru”, astăzi administrat de un tip cu amintiri de pe aceleași holuri, l-am vizitat mai să mă lase cu gura căscată minute bune în șir chiar și după ce părăsisem incinta. Cum cred că majoritatea locuitorilor orașului nu cunosc existența muzeului, fac invitația de a–l vizita fără discuție pentru a face cunoștință cu obiceiurile călărășenilor și modul lor de viață, trecând prin camera frizeriei, a familiei, prin magazinul cu de toate, pe la cârciumă, școală, prin camera personalităților și, nu un ultimul rând, prin biroul primarului. Iar dacă o faceți, luați cu voi rude, cunoștințe, prieteni și prieteni de pe facebook! Aveți încredere în mine! N-o să plecați de acolo fără a rămâne impresionați de obiectele expuse ca făcând parte din istoria orașului.

Nu știu câți îi mai țineți minte pe cei doi soldați odată expuși prin curtea muzeului Dunării de Jos sub toate vicisitudinile vremii, pe numele lor Huguenot și Ligueur, dar eu i-am regăsit neschimbați după 35 de ani așezați pe cele două laterale ale scării ce duce la etajul fostei primării. Știți cum este, nu? Mi-au venit lacrimile în ochi instant mângâind metalul rece cu aceeași vie amintire încă în minte, acceptând în sufletul meu salutul mut al statuetelor ce se pierduseră de tot în ființa mea. Am intrat și în sala mare a primăriei de la etaj, acolo unde un oarecare primar al orașului mi-a pus întrebarea aceea la care răspunsul așteptat este DA mereu. Astăzi se organizează expoziții cu toate cele culturale.

În Palatul Comunal amintirile se odihnesc pe lângă zidurile care povestesc că 130 de ani au trecut de la începerea lucrărilor de construire. Am intrat în biroul primarului, unde doar buna cuviință a mea nu m-a lăsat să mă așez pe scaun și să strig în gura mare la secretară să-mi aducă o cafea și documentele pe care le-aș fi avut de semnat. Cred că ar fi apărut de undeva dacă insistam. N-am făcut-o din respect pentru cei 101 primari pe care i-a avut Călărașiul de-a lungul timpului, mai destoinici sau incapabili în treburile gospodărești, mai buni organizatori sau mai indiferenți, mai liberali sau mai comuniști, dar care, toți au fost ai noștri cu bune și rele în ale vâltorilor timpului.

Documentele spun că Eugen Cealîc a fost primarul cu cele mai mari realizări. De fapt, el a fost, înainte de deveni primar, unul dintre liderii mișcării culturale din Călărași, în anul 1926 înfiinţând, alături de alte personalități locale, Universitatea Populară Ialomiţa. Ba mai mult, în anul 1932 a pus bazele celei mai citite gazete de provincie din România interbelică. Ziarul Pământul. Având trei mandate ca primar, el a dat orașului o baie publică, și-aș zice că o țin minte încă, a terminat hala din Piața Centrală unde și astăzi doritorii își pot cumpăra cele trebuincioase bucătăriei, a pavat străzi, a amenajat parcul de pe malul Borcei, acolo unde mi-am petrecut o mare parte din copilărie și adolescență, a renovat Teatrul din Parc și a făcut primele sondaje pentru alimentarea orașului cu apă din subteran. Datorită faptului că primarul Cealîc a rămas în posteritate ca fiind administratorul cel mai de seamă al orașului, un alt primar i-a ridicat în 2005 un bust chiar lângă vechiul edificiu.

Da, am ieșit din clădirea primăriei cu impresia lucrului bine făcut la purtător, dar, c-am uitat să vă zic, și cu monografia orașului pe care o luasem de acasă din curiozitatea de a cunoaște cât mai multe din istoria lui. Niciodată nu este târziu în a-ți cunoaște locurile. M-am așezat pe o bancă din parc citind, fără a reuși câtuși de puțin să beau o gură de apă din sticla ce trona în apropierea mea făcându-mi cu aplomb un sâc. M-am ridicat și-am băut-o toată dintr-o înghițitură. Păi muream de sete cu totul interesat cap coadă de informații care mai de care mai benefice statutului meu de locuitor al Călărașiului. Mai ales că, am dat de ceva cu adevarat util amintirilor mele ce privesc viata culturală a urbei.

Așa scria acolo, asta vă zic. Se spune că, prezent la Călăraşi în martie 1934, la invitația subsecției de conferințe a Uniunii Fundațiilor Regale pentru a conferenția despre “Viața aventuroasă a Spătarului Nicolae Milescu”, Mircea Eliade avea să scrie : “… am întâlnit în Călăraşi (și am întâlnit apoi și în alte orașe de provincie), oameni și fapte culturale a căror existență nu mi-o puteam închipui”. Asta și datorită faptului că pe la 1903, cam 112 ani de la prima cărămidă pusă, s-a construit în Parcul Central o clădire atât de necesară manifestărilor cultural artistice din acele vremuri, Cazinoul, care, odată cu trecerea timpului și-a schimbat utilitatea în cinematograf.

Cine nu știa clădirea aceea impresionantă numită Cinema Victoria? Ehee! Iar dacă m-am născut mai târziu pierzând spectacolul susținut în clădirea Cazinoului de Marea Trupă Lirică Română de operă și operetă din București, cu opereta în trei acte “ Vânt de Primăvară “, nu pot spune același lucru de nenumăratele filme vizionate în sala de cinema a clădirii din Parcul Central. Cine n-a văzut Lanțul Amintirilor cu Yaadon ki baraat nikli hai aaj dil ke dwaare ca melodie de pus pe rana acelor vremuri? Cine nu l-a văzut pe celebrul comic francez Louis de Funès in seria jandarmul face aia, și aialaltă la fel? Sau cine nu s-a călcat pe bătături dorind să-l urmărească pe comisarul Moldovan în acțiune? Și pe Lăscărică văitându-se de mama focului în difuzoare. Ce timpuri! Ce clădire! Ce ani!

Mai departe aici