10386366_1519578211642676_8273818368681212002_n

Continuare de aici

Cum amintirile îmi dau ghiont să zic ceva și de aniversarea anul acesta a 105 ani de la înființarea primului cinematograf în Călărași-cinema “Codrat Marinescu” în Septembrie 1911, pe strada Știrbei Vodă (actuală 1 Decembrie 1918), pentru mai multă poziționare în memorie așezându-mă mai bine pe bancă cu ochii închiși în trecut, parcă mă văd privind peste porților metalice unul în cârca altuia la scene din filmul ce rula în grădina de vară a cinematografului. Și dacă tot sunt pe strada Știrbei Vodă încă, să-mi fie cu iertare plecarea din prezent, să spun ceva de unicitatea clădirilor aflate pe vremuri pe această stradă celebră a orașului. Ehee! Barul Tic Tac fiind cel mai celebru, s-a prins toată lumea, nu?

Am trecut tiptil pe lângă apartamentul unde am crescut, nedorind să-i trezesc din amorțeală pe ai mei părinți care, dacă mă vedeau, mă luau la un scurt interogatoriu despre cum trec prin zonă și nu trec și pe la ei. Credeți c-am scăpat? Nici gând! Mama era pe geamul de la bucătărie uitându-se la oamenii ce treceau grăbiți care încotro. Așa procedam și eu pe vremuri când, copil sau tânăr adolescent fiind, îmi plăcea să atârn pe geam privind lumea, natura, tot. Și pe el, pe bătrânul Palat Administrativ, azi Prefectura Călărași, care este acolo de când sunt eu pe pământ sau înaintea mea. Mă rog, cam de pe la 1895. Este prietenul meu pentru totdeauna.

Împlinește anul ăsta, o zic cu puțină tristețe în glas, acesta încă fiind într-o etapă a modernizării care nu se mai termină odată, 121 de ani observându-se clar pe el hainele vechi atârnând încă în așteptarea primenirii. Odată cu vizita istoricului Nicolae Iorga din 26 Septembrie 1910, Palatul Administrativ a fost menționat în comentariile lui ca fiind o clădire deosebit de frumoasă, care reproduce liniile, micșurate ale unuia din marile spitale bucureștene. Palatul este impresionant! O spun fără cea mai mică megalomanie locală în glas, iar pe cei care nu mă cred, îi aștept la o tură de clădire și la un mic suc la cofetăria din apropiere.

Cine nu și-a dorit vreodată să conducă o mașină de pompieri, sau, mă rog, doar să stea la volan  și să strige nino, nino, cât îl țineau amigdalele de tare? Asta doar până primea după ceafă o palmă de atenționare de la soldatul ce stătea prin preajmă cu teamă de drăciile puștiului. Cine nu și-ar fi dorit să participe la întinderea/rularea unui furtun, greu al naibii, cu echipamentul din dotare doar în pantaloni scurți și în picioarele goale? Eram noi, copiii din cartier mai mereu așezați pe bordura din fața clădirii, așteptând ca un pompier mai de treabă să treacă peste regulile militare și să ne cheme înăuntrul unității pentru a participa împreună cu ei la activitățile de zi cu zi ale unor soldați.

Cine nu și-ar fi dorit să mănânce caise burtă plină din livada crescută în curtea cazărmii? Sau să curețe la cartofi? Viață, tăticu! Cazarma Pompierilor, astăzi sediul Arhivelor Naționale, fiind construită în 1897, este impunătoare în măreția ei și datorită celor 18 metri înălțime, fiind considerată în acele vremuri, cea mai înaltă din oraș. Impresionantă este și durata construcției-trei luni. Cunoscând faptul că anul acesta Cazarma Pompierilor aniversează 119 ani, deosebit de impozantă în arhitectura atât de diversificată a zonei, nu pot spune că nu simt dezamăgirea trecerii ei în rezervă după un lung și anevoios pe loc repaus. Parcă îi stătea mai bine plină de viață! Doar strada Pompierilor, pe a cărei adresă este situată clădirea, ne mai aduce aminte de vremurile de mult apuse.

În apropiere alt sărbătorit-65 de ani de la înființarea Muzeului Dunării de Jos (inițial s-a numit Muzeul Raional). Mai că mi-a venit întristarea pe chip revăzând scene memorabile cu toți prietenii mei de la bloc luptând cu săbiile împrumutate cu bunăvoință de tanti Gica, supraveghetorul de atunci al muzeului, că frumoasa femeie era așa îmi amintesc de ea. Doamne, ce ne mai alergam prin curtea muzeului cu ditamai romanele coifuri metalice pe capetele noastre mici de copii! Ce ne împușcam cu pistoalele alea uriașe de Ludovici, înlocuitoare de drept și fără regrete a pușcoacelor din țeavă moderne pe timpurile alea! Ce ne mai speriam de locul ăla înfiorător numit vampiric-podul muzeului! Îl știam pe de rost, pentru că acolo era muzeul cartierului și al orașului de care eram îndrăgostit.

Apoi, aș vrea să vă zic de bazinul de apă care este și acum semeț printre blocuri. Turnul cum era denumit popular, construit în etape până în 1915 împreună cu uzina electrică astăzi prezentă doar prin pozele istorice păstrate de pasionați. Bravo lor! Acel turn era locul de pe acoperișul căruia admiram orașul atunci când ne ascundeam de părinți. Sus. Acolo stăteam și noi liniștiți, înfulecând înfometați din coltucele de pâine, doar cerul și noi. Amintiri, amintiri printre nori.

Mai departe aici