descarcare

Cineva îmi bătea în geam la primele ore ale dimineții, mai încet când încă mă visam vara la mare, soare și plimbare, cu savuroasele hamsii și berea rece companion, din ce în ce mai tare când deja făcusem ochii mari strâmbi un pic chiorâș uitându-mă la norii cenușii de pe cer. Toamna îmi ciocănea tristețe cioc, cioc, în ferestre, se rățoia la mine scoală-te puturosule din pat, mă împingea de la spate cu urlete, vuiete, scrâșnete înfricoșătoare prin văzduh aduse. Tocmai când întredeschisesem cu înfrigurare fanta ce sta binevoitoare între mine și frigul de afară, chiar atunci urmând să-mi iau inima în dinți în a scoate capul în debandada vremii ce a venit din păcate orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni, vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie, e, chiar atunci, toamna se opri în fața mea întrebându-mă dacă doresc să servesc micul dejun.

Mirat, mai mult speriat de chipul ei amenințător, am dat din cap a acceptare, mut cuprins de tăvălugul hotărârii ce mă cuprinsese dintr-o dată. Mă împinse cu mâinile mii de crăci golașe în patul din care doar ce mă ridicasem buimac de somn, chemă printr-un strigăt de luptă cinci slujbași îmbrăcați toți în costume cărămizii, ca apoi, dintr-o dată, să mă trezesc ca într-o vrajă cu micul dejun în brațe. Frunze galben-aurii, ruginii, roșii, fân cosit și flori târzii, confuze, colorat dezordonate, vai cum miroseau amărui a naturii uscat debusolate. Vânt nebun vălurit de mișcări haotice, nebunatice, zile întunecate de noapte colorate, gri, negru, culori târzii estompate de toamnă cenzurate. Bogat, nimic de zic!, mi-am zis în gând.

Mă uitam nedumerit find la acest mic dejun la care mă așteptam, ce-i drept, încă de la sfârșitul verii, dar încă nu-l voiam, nu-l voiam și gata. Eram hotărât să mă răzvrătesc, să lupt, să mă zbat. Greu să trec dintr-o dată de la gustoasele oferte ale verii, la mâncarea vegetariană în culorile cromatice ale toamnei. Dar era târziu să-l mai refuz din moment ce făcusem greșeala să-i deschid geamul vremii reci care mă luase brusc de gulerul pijamalei șoptindu-mi scrâșnind dur printre dinți, mănânci tot, ai înțeles?

A plecat, cu vai și chin reușind să închid geamul în urma ei. O văd încă acolo străjuindu-mi fereastra ca aceeași insistență pe care o avusese atunci când mă îndemnase să mănânc tot din farfurie. O făcusem de frică, de teamă de a nu mă amenința cu veșnicia, cu eternitatea. Acum sunt sătul deja. Sătul de toamnă.