5302-69-6

Când o iei de păr pe ziua mâhnită în care te-a prins destinul, când totul ți se pare trist dă-o dracu de viață cu ale ei necazuri, când te grăbești către rezolvarea problemelor, ce faci în București odată ajuns dimineața în autogara Obor? Trebuie să ajungi cât mai repede la destinație în Drumul Taberei. Iei un 69. Normal, după ce încerci mai întâi un taxi șmecher al cărui șofer te-a determinat imediat să te uiți în vitrina unui magazin pentru a te convinge iar și iar că nu ai față de prost. Te-ai liniștit imediat. Nu ai semnele unui retard mintal să-i dai aluia un milion până la Favorit, dar parcă nici moaca ta nu se pretează unui bucureștean get-beget. Mulțumitor, ești cumva situat pe la mijloc cu IQ-ul, ți-ai șoptit în barbă zâmbindu-i superior celui care îți ceruse bani grămadă. Bine că nu i-ai arătat degetul mijlociu, la naiba!

Așa cum vă spuneam, mă urc în troleul 69 poziția ideală de așezat pe scaun la geam, nu cu ochii închiși cum mi-ar fi plăcut să mă relaxez în astfel de situații, ci doar detașat de tot ce se întâmpla în jurul meu doar în gândurile mele cuprins. Dar ce credeți, c-am putut? Acum, ori o parte din bucureșteni sunt surzi, ori îi doare în cur de ceilalți călători, ori aveau treburi urgente de rezolvat ca și mine. De înțeles în ultimul caz.

Aserejè ja de jè de jebe tu de jebere seibiunouva, îi sună telefonul unei tipe în liniștea troleului, ca imediat s-o aud, fără să întorc privirea, cum discută înverșunat cu ditamai sonorul tare dat.

      –   Uite ce să fac! Mă duc la nenorocita aia de muncă ca să văd ce rezolv. Nu știu ce va zice, poate voi accepta propunerea ei să mă mut în locul Angelicăi, dar trebuie să-mi mai mărească și mie salariul. Păi nu? 

Când eram, fără să vreau, atent la toată tărășenia susținând-o în sinea mea în lupta ei de a-i fi salariul mărit, hop, o altă sonerie cunoscută își făcu prezența printre călători. Nu răspunde!, îmi venea să strig. Îi zicea bine pe Thunderstruck. De unde, frații mei! Tipa, că tot o tipă era, își deschise telefonul și, cu aceeași înverșunare în voce, dădu startul unei discuții ca să știe tot troleibus-ul viața ei.

       –  Acum vin. Sunt în 69, ha, ha, ha, nu este ceea ce crezi, zăpăcito! Ai ajuns la sală? Cine este? Răzvan sau Bogdan. Cine? Ăla-i nesuferit, crede-mă! Mai bine mergeam mâine. Acum degeaba mai zici, faptu-i consumat. Ha, ha, ha!, își lăsă tipa râsul să zburde în incintă, norocul călătorilor fiind acel geam deschis din plafon care îi permisese sunetului să iasă valvârtej afară. Altfel? Nu știu ce pățeam!

Deja aveam ecoul convorbirilor în dublu impact, ba reținând frânturi dintr-o conversație, ba dintr-alta, într-un talmeș-balmeș care mă nemulțumea profund. Dar asta nu era totul. Ei na! Unui nene, cam la 50 de ani „bine îmbrăcat” care stătea lângă mine pe scaunul din dreapta, îi sună chiar atunci telefonul, chiar atunci când mă uitam la el admirându-i costumul bine căzut pe un trup parcă sculptat gras de un artist croitor aflat la menopauză.

        –  Ia zi! Cum? Ți-ai vândut Renault-ul? Cât? L-ai dat bine, stai liniștit! Lasă că vorbim cu Viorel să-ți aducă o mașină nemțească de pe undeva de prin Europa. Știi că el umblă mult.

Cu toate trei discuții în preajmă oferite tuturor cu voce tare și deosebită plăcere, cu oftica la mine că nu pot fi atent măcar la una cap coadă, m-am uitat pe geam în a survola zona cam pe unde mă aflu, ca imediat, să cobor în zona AFI Cotroceni. Aer curat, mers pe jos care face piciorul frumos, fără voci stridente în creieri, fără grijile celorlalți copleșindu-mă. Dacă mai spune cineva că-i face bine un 69, îl înjur, să știe de la mine.