trafic-bucuresti-1

Când am făcut cu mașina 40 de minute de la Favorit până la Spitalul Universitar într-o zi normală de Luni, mi s-a părut raiul șoferilor pe pământ. Clar! Ești norocos, nebunule!, mi-am zis uitându-mă mândru de mine în oglinda retrovizoare. M-am felicitat cu soția, am făcut repede o zgâlțâială din cap pe muzica celor de la Imagine Dragons, ba chiar am tras câteva tumbe pe asfaltul cotropit de brumă. Bucureștenii nu m-ar fi înțeles. Fiind obișnuiți cu statul orelor în trafic, blazați, manipulați de timp, încarcerați în dorința lor nemărginită de a se duce oriunde cu mașina, masochiști de drept comun ai timpurilor moderne, se uitau ca fraierii la mine. Sunt fericit, ce nu înțelegeți?, chiar am strigat în gura mare, dând în același timp ocol mașinii mele pe care era s-o lovească o șoferiță brunet frumoasă.

Simțisem ca o adiere de împingere în spate, fină, nedureroasă, caldă. Ea mă privea nedumerită, buze roșii, cu privire albastră ca a unui husky, cu buletin de mămică care-și poate duce oricând copilul cu mașina până-n fața clasei, caldă făptură a dimineților de toamnă bucureșteană. Îmi aruncă un zâmbet mieros cu direcție vădită către degetele ei care încercau să-mi arate puținul atingerii, ca imediat, să-mi gesticuleze satisfăcută mișcarea coloanei de mașini din fața noastră. Am pus botul la vrăjeala ei, ce să fac, fiind totuși prea fericit că nu prinsesem ditamai șirul între intersecțiile care de obicei gem e mașini una peste alta.

Este semn divin să prinzi dimineața pe traseu doar trei stopuri. Credeți-mă! Când mai toți locuitorii Bucureștiului parcă și-au încălecat mașinile chiar și numai pentru trei colțuri de mers cu fandoseala la ei, când luați de comoditate parcă s-ar duce la job dor cu propria ustensilă pe patru roți, când mersul în transportul public li se pare nedemn în comparație cu statutul lor de privilegiați ai banilor pe care îi au în conturi, când mulți jmecheri pârâți trec în fața ta pe linia de tramvai, e, atunci riști să stai în trafic cu orele. Nu era cazul meu în ziua de care vorbesc. Sau poate era, dar nu voiam să bag de seamă.

Avusesem noroc. Ba chiar îmi plăcea să le admir șoferilor tabieturile la volan. Cum unul se scobea tacticos în nas cu degetul arătător gros cât wurstul de la Kaufland, cum alta tocmai se ruja minuțios, discutând efervescent în același timp cu telefonul prins în suportul din parbriz,  cum altul își bea tacticos cafeaua luată din aparatul de la Mega, cum alta tocmai ce își aprinsese țigara subțire fiță de doamnă. Lume și lume, șoferi de toate felurile. Mers agale pe patru roți, două cu două puse fiecare în fața alteia, claxonul la vedere puțin strident cum se poartă în ziua de azi, scena cu puține gropi cât să nu adormi la volan, durere suportabilă a labei piciorului pe partea cu ambreiajul, toate astea într-o dimineață de Luni în traficul bucureștean. Ce poate fi mai sublim? Ziceți voi!