images

Dacă nu mi se întâmpla azi la serviciu, mai bine zis dacă nu aș fi văzut cu ai mei ochi verzi culoarea mătasei de broască în călduri, poate aș mai fi avut vreo urmă de îndoială c-ar exista bărbați care și-au pierdut coaiele definitiv în viața asta de tot rahatul. Acum nu știu sigur dacă respectivii s-au născut cu ele lipsă, de atunci când mă-sa i-a făcut dorind să le zică a admirație coioșii lu’ mama coioși, sau le-au pierdut pe parcursul vieții la schimb cu alte facilități necesare traiului lor zilnic, dar știu un lucru învățat de la tataia, un munte de om pe la 2 metri, pe genunchii căruia stăteam când eram copil ascultându-i poveștile din război. Bărbații nu pot trăi fără ouțe. Gingaș era, Doamne iartă-l pe unde i-or umbla oasele acum!

Nu stau acum să descriu cele întâmplate și cum mi-am dat seama că ustensila lor nu este susținută de nimic valoros în pantaloni, dar gândul meu bolnav s-a dus către acei masculi feroce care, ca și ăia cu ele pierdute nici măcar date la mica publicitate, ori și-au vândut, ori și-au amanetat pe lucruri de nimic o parte din bărbăție. Apoi m-am gândit la mine.

Și mi-am zis. Eunuc n-am să fiu niciodată, nu vreau sa fiu mai ușor. Am trăit pe vremea egiptenilor vreo trei luni, iar când mi s-a propus chestia plină de patos, m-am întors rapid în vremurile noastre. Ca gândul și ca vântul de miazăzi, neatingând pământul lor ars de soare, ca imediat să retrăiesc clipele de coșmar prin care au trecut ca vai de ele, ouăle mele. Auziți voi! Sa mă așeze pe eșafod cu cracii în sus mai ceva ca Nadia pe bârnă, ca unul negru gras cu mușchii cât piramidele, cu o bardă mare având tăișul lamă de oțel, să-mi azvârle podoabele pe primul cactus din dotarea curții faraonice. Și țipau ale naibii, ca din gură de șarpe, vai de ele, vai de ele!

Văzându-mă puțin chinuit, Cleopatra, cu pieptul ei generos de plin ce mă privea obsedant numai pe mine de sub bluza ei ultimul răcnet în materie de Egipt antic, mă dezmierda cu buzele târându-le pline de senzualitate pe fruntea mea caldă de frica tăierilor de seară, numai pe mine, odorul ei ce tocmai era să fie sacrificat pe altarul dragostei dintre dune.

D-aia zic, e bine să avem coaie, nu mari, nu solide, nu nuci de cocos sau alte fructe odios exotice, brrr, dar acolo unele alune de pădure care să ne susțină dorințele, interesele, pasiunile, sunt binevenite oricând să fie. Să avem ouțe, vorba lu’ tataia, Doamne iartă-l pe unde i-or umbla oasele acum!