image-drunk_95

Chiar înainte de votare m-am întâlnit cu un vecin, zilele trecute, care stătea ca un resemnat sprijinit de bara ce susține scara. În primă fază, văzându-i figura îmbufnată, am evitat să intru în discuție cu el, gândindu-mă că omul ar putea avea vreun necaz, ceva dureros care merita respectat din bun simț. Nu am făcut doi pași pe lângă el, într-o oarecare viteză ca să nu-i stric apropiatului de apartament ipostaza de arlequin manechin în care se afla, că mă aud strigat.

-Domn’ Marian, șefu, vecine, te rog, vă rog, lasă că înțelegi mata, stai două secunde să te rog ceva! Nu m-am întors imediat ceva genul stânga împrejur, cunoscând dintr-o veche camaraderie de palier lipsa pasiunii pentru alcool a vecinului de la etajul 4. Era lovit de ceva grade, dar nu minus, fericirea lui, ci mai degrabă de unele cu un damf, miros dezagreabil ceva, care m-a determinat instantaneu să-mi doresc a părăsi imediat locul intercepției.

Nu mă ajuți, ajutați, să urc și eu până acasă? Dau o bereee, rece, a se ține cont de oferta mea!, mi-a șoptit tipul, probabil printre două mici eructații care m-au băgat imediat în ceață. Pffff!

Cum eu sunt un bun samaritean născut, când prin tinerețe mi-i căram beți morți pe cei doi prieteni ai mei la doi metri bucata fiecare, se știu ei, ha, ha, cum întotdeauna la tinerețe mi-a făcut o deosebită plăcere să fiu și eu adus la ușă pe după subsuori, am făcut un gest demn de un omenos, așa cum îmi place să mă consider. Și dă-i și luptă din treaptă în treaptă, din perete în perete tot varul pe geaca mea, eu precum Brus Uilis în Lacrimi sub soare salvând-o pe Monica prin junglă, și dă-i și suportă propoziții alandala, mici vorbe de ocară spuse la beție, până când, finalul filmului, sub forma ușii salvatoare, să mi se ivească în fața privirii mele încețoșate de efort.

Doar ce-i dădusem drumul la liber pe picioarele lui încâlcite, doar ce sunasem la sonerie pentru a-mi pune în siguranță truda efectuată, e, după astea două acțiuni puse în practică cu încredere c-am să reușesc, omul îmi spuse, parcă mai hotărât ca niciodată în ultimele douăzeci de minute: mâine voootăm cu psd-ul, da?

Acum, ce credeți c-a fost la întoarcere pe autostrada scării? Viteză, iuțeală, rapiditate în deplasare? Nu. Nimic din toate astea! Avion cu reacție, tăticu, reacție! Nu mai știu dacă a intrat sau nu în casă, dacă a dormit pe preșul de la ușă sau a primit de la nevastă-sa câteva cratițe pe după ceafă, cert este că nu m-a interesat de el nici negru sub unghie. Auziți voi! psd.