34M-am uitat lung pe vizor, anticipând de partea cealaltă a ușii niște copii simpatici, drăgălași, ceva în genul copiilor de 5-6 anișori de pe scară, cărora, cu multă bucurie în suflet, le ofer răsplata pentru acel domn, domn, să-nălțăm cântat magnific cu ungerea sufletului meu dornic de inocența glasurilor de pici. În fiecare an le deschid ușa larg copiilor care vin în a colinda debordând candoare în obrăjori, păstrând acea frumusețe și emoție specifică sărbătorilor de iarnă, înfofoliți cu glugile pe cap și fularele la gurițe, simpatici foc așteptând nerăbdători răsplata cântatului. Să le auzi glasurile lor bine dispuse care pot însufleți până și gerul de afară, să le admiri bucuria sinceră, curată, intensitatea maximă și pregătirea de dinainte, seriozitatea întipărită pe chipurile lor gingașe din timpul colindului, este tot ce și-ar dori un simplu locatar să audă de Crăciun la ușa lui.

M-am uitat lung pe vizor, dar nu vedeam nimic. Gândeam la becul de pe casa scării care s-ar fi putut arde tocmai acum, mă îngrijora. Copiii trebuie să aibă lumină când vor colinda, mi-am zis imediat în gând. Am deschis în grabă pentru a depista urgent ce poate fi la mijloc între privirea mea delegată pe vizor și întunericul de afară, ca imediat, să dau nas în nas cu doi colindători micuți, mânca-i-ar tata, cam la 180 m fiecare, cu mustăți nerase încă prima oară, cam la 17 ani fiecare, mai puțin spălați, mai puțin aranjați, dar coafați în ultimele tendințe ale modei. Și negri.

Ce vrea băieții? Cu ce ocazie pe la noi? Cum ați intrat?, i-am luat în zâmbete delicate cu întrebări fixe și precise direct pe subiect. Le-am scanat imediat interesul de a face un ban cinstit pe seama mea, dar le-am citit și nerăbdarea pe chipuri în a trage liniștiți o țigară pe fotoliul delicat al unei cafenele. Probabil gagicile îi așteptau picior peste picior fredonând o apă plată cu lămâie în așteptarea lovelelor câștigate cu sudoare frunții.

Domn, Domn!?, mi-a răspuns unul dintre ei cu un zâmbet sclifosit în colțurile gurii, probabil șeful colindătorilor versați de pretutindeni.

După ce i-am ascultat emoționat până la nivel de râs în hohote, după ce am constatat că nici versurile nu le știu cum trebuie, după ce am suportat cu stoicism falseturile liderului de grup, le-am dat ambilor câte un leu, greu se fac banii în ziua de astăzi, pe care cu scârbă l-au îndesat într-un buzunar a uitare.

La mulți ani!, le-am urat în depărtarea scărilor pe care le urcau într-o lene amețitoare. Domn, dooomn!