16507901_654351098085540_8484277432536550586_n

Gândurile mele exprimate prin emoțiile percepute în perfecțiunea unei lacrimi pe obraz, singură trădătoare a simțămintelor pe care le-am trăit Duminică în fața televizorului, mi-au bulversat liniștea sufletească în care eram încarcerat. Semeni de-ai mei cuprinși de efervescența extragerii mele din contemplarea statului degeaba pe care tocmai îl aprofundam răstignit în fotoliu, figuratul este printre noi, au trasat sarcini precise sufletului meu pentru a-i susține. Era obligatoriu sa intru acolo cu inima, cu pasiunea, printre trăirile lor. Nu puteam să simt ce simțeau ei, nu puteam să fiu lângă băiatul meu, dar puteam, cel puțin, să plâng. Și să-i țin pumni, nu pentru că mi-ar fi fost teamă de ceva, ci doar pentru a-l ține corzile vocale să-și țipe cu putere nemulțumirea în fața hoților care ne conduc.

Câți tineri frumoși cu umorul menționat strategic pe pancarte tipărite cu ironie la adresa politicienilor! Câți copii dragi mie luptând, făcând haz de necazul care a coborât peste România într-o seară neagră de Marți! Câți tineri urlându-și furia în sfera comicului, sperând că al lor glas va fi cuprins de corul vocilor care se auzeau în  lumea întreagă! Câți copii zâmbind, lipsiți pur și simplu de acel pluralism de opinii specific manifestațiilor politice! Câtă viață!

Gândurile mele cuprinse de îndemnuri în optimism se revărsau din ce în ce mai mult pe obraz, acum în șiroaie de lacrimi care îmi ardeau tristețea pas cu pas. Deveneam încrezător în ei și în atașamentul lor față de libertatea ce avea să ne vină, atașând de un gând realitatea superbă din Piață, fără a investiga mai mult decât puteam duce. Altfel? Era posibil să înnebunesc că nu sunt acolo. Aveam încredere în el. Îl simțeam, îl căutam cu privirea. Apoi, s-au aprins lanternele telefoanelor într-o mare de lumină nemaiîntâlnită pe nici unde, un Big Bang care a lovit în moalele ochilor mei cu efect devastator de admirație. Era și lumina lui acolo, prezentă, o vedeam, o cunoșteam. Își lumina viitorul!