rain-girl

M-am întâlnit ieri cu o fostă colegă de clasă, amândoi pe drum de ploaie înțoliți în umbrele cu protejare de a anotimpului revărsare de ape. Față în față ea ieșind dintr-un oarecare magazin, eu tocmai călcând în ditamai băltoaca în care nu avusesem plăcerea să intru. Am ridicat capul către cer dorind să zic ceva de bine, dar privirea ei blajină m-a oprit la timp. N-avea rost să mă pun rău cu El dintr-o din nimica toată.

Întrebările alea gen pe care le pui când te revezi cu un cineva pe care nu-l mai văzuseși de mult, cu un ce faci? de ambele părți, că ai dracu ani ce au trecut dar noi n-am îmbătrânit deloc și banalități vagi din cutia cu amintiri scoase. Și iar, când neavând ce sa mai zici, ploaia tot făcându-și loc printre lăcașuri numai de ea știute, mai îl pui încă o data pe ce faci? repetitiv tot uitându-te primprejur ca s-o tai spre treburile ce te așteaptă ale naibii de urgente ce sunt.

Ee, și chiar atunci, simți că nu mai poți face un pas care încotro urmărindu-i fostei colege lacrima grăbită să ajungă în colțul ochiului de șmecheră ce este ea, ca apoi, alta și alta împingând-o pe prima să curgă amară pe obraz. Adulmeci nefericirea prin jur dându-ți târcoale, învăluindu-te ca un fum negru din a arsurii amărăciune ivit, te uiți la tristețea de pe chipul ei cum încalecă riduri și trăsături de-a valma scoțându-le urât în evidență.

Și taci privind picăturile ploii care ți sa par acum căzând în slow motion din norii ce plâng și ei, și asculți scurta ei poveste care te face să te freci pe brațe pentru a goni înfrigurarea ce te-a cuprins în plină zi, încerci să fugi cu gândul la alte subiecte în care bucuria de a trăi a învins deznădejdea pe pământ, dar nu poți pur și simplu. Nu cauți motiv. Rămâi acolo față în față cu nefericirea și taci. Taci. Doar zici din când ca un papagal în gândurile-ți bulversate, ce faci?

Numai după ce și-a spus în mare cum i-a murit soțul într-o perioadă a vieții când erau atât de fericiți, cum băiatul i-a plecat în Germania la muncă neștiind mai nimic de el de ani buni, cum a rămas singură pe lumea asta la vârsta care înjumătățește secolul, numai după ce-ți povestește toate astea, emoția te lasă să murmuri ca fraierul câteva cuvinte de încurajare, trezindu-te la sfârșit să zici iar un neghiob, ce faci? 

Am stat locului mult timp. Și când zic mult timp, pot spune c-a fost destul încât s-o pot urmări gârbovită luptându-se în pași mici cu a căderii ploaie, doar lăsând în urma ei apăsând aerul cu un iz de parfum plin de nefericire pe care îl simțeam adânc în suflet. Și atunci, mi-am adus aminte de anotimpul în care suntem. Cine a zis că primăvara nu există nefericire?