2012-04-16-15-30-33

Avem mari așteptări. De la o rază de soare care să ne trezească la viață, de la o frunză verde care acum se ridică de pe o creangă fostă iernată, de la o pădure încă cenușie ce-și trosnește oasele a întindere și un căscat generos de la cer la pământ, de la noi înșine care căutăm speranța unei noi trăiri, sperând la o nouă primăvară a sufletelor noastre. A venit, în sfârșit!

Trăgând în adâncime mirosul florilor de corcoduș de pe marginea drumului, poziționat strategic acolo pentru a a-mi răscoli simțuri fără a gândi la nimic altceva, dădeam la pedalele bicicletei încurajat fiind de frumusețea lui. Nu avea chip, nu avea identitate, nici măcar buletin de anotimp verde, dar îl simțeam cum îmi învăluie mișcările, cum îmi însoțește dorința de a fi împreună, cum mi se destăinuie neîncetat ocupând ramurile toate. Îmi dădea impuls să pedalez pe asfaltul încă rece dăinuit de hibernare, culoare albă înlănțuită cracă de cracă într-un lanț al pomilor odă a lor îmbibată de fericire, doar eu cu ea deranjați din când în când de o mașină grăbită ce trecea. Mă găsești aici, omule!, mi-a zis întorcând privirea către mine.

Apoi? Glasul lor. Plăcerea de le auzi ascunse prin locuri numai de ele știute, soprane ale naturii pe fond de bucurie ce îmi oferea reînvierea, triluri compuse ad-hoc spre încântarea mea de neobosit căutător al energizării trupului și psihicului măcinat de iarnă. A sosit vremea să readucem trezirea din amorțeală sperând la un nou ce nu l-am întâlnit până acum. Vechiul va fi uitat. Este un alt an, o altă culoare, un început. Pedalez cu fața la soare însoțit de primăvară. Viață.