pretioasazodiaculuiprivestelumeadesus_650_432

Fotbal în sală. Am fost și eu ieri la meciul vedetă România-Portugalia, vedeta fiind Portugalia, normal. În căutare de locuri, ajungând mai târziu ca de obicei, dau cu ochiul de o tipa cam blondă, de vârsta lui bunicul fiind, care stătea răstignită pe patru locuri. Am glumit cu bunicul, dar nici lăstar nu era. Întreb civilizat dacă sunt libere, cu răspuns negativ din partea tipei care mă scană sictirită de sus până jos. Eu sunt. Mă așez pe locuri alăturate mai acana un pic, trăgând cu ochiul din când în când la locurile râvnite. Ce să zic!? Că a trecut prima repriză, mai întrebând-o atunci cum stă treaba cu locurile, că Portugalia ne-a înnodat plasa cu patru bucăți goluri, că s-a încheiat meciul, că au făcut duș jucătorii, și locurile tot libere au rămas. Blonda tare prețioasă, vreau să spun.

Se vedea din mișcările ei languroase cum că plictiseala își extrage seva din corpul ei bine lucrat la sala anilor trecuți, un echipament bine antrenat dintr-o pereche de blugi ruptă modă și o cămașă stilizată cumpărată din lumea banală a magazinelor. Era trecută, dar avea mișcările divelor de provincie pe care le găsești mereu încercând să copieze fascinanta lume a adevăratelor doamne prețioase. Și când spun prețioase, nu mă refer neapărat la valoarea ei în euro la bursa de la Londra sau la cine ce mină de aur umblătoare pe tocuri, ci la generozitatea delicată a gesturilor, la modul discret de a se îmbrăca, de a se machia, de a se purta cu nesimțiții ăia de masculi care au îndrăznit în a-i solicita să se așeze lângă ea.

Cel mai mult m-a frapat, cum am mai spus, explorarea liniei sinusoidale a corpului meu cu finiș în coborâre în zona adidașilor mei negri, cu o urmă de total dezgust afișat pe fața ei plină de fard cinci centimetri grosime. Fiindcă mecanic, naiba să mă ia de grăbit, am scos un porumbel pe gură demn de concursul internațional de columbofilie de la Barcelona. Nu mai face atâta pe interesanta!, i-am șoptit prețioasei. Măgar. Ca imediat cu dat de ochi peste cap a maxim deranj, cu un flencănit din gene ca și cum mesteca ciunga cu ochii, cu rictus în colțul gurii mai să o cred că a mâncat ceva acru la masa de prânz, am realizat că ea este superlativul în domeniu întâlnit în scurta mea viață. Nici nu mă îndoiam de asta.

Am lăsat-o plictisită pe lume de viață afectată, iertată de mine, ocupată cu patru locuri deodată. Ia-le acasă!, i-am zis într-un final.