Mielul ce mă urmărea prin vis îmi striga nervos cuvinte grele încurajat de cuțitul pe care îl ținea între dinți. Sta-ți-ar în gât carnea mea și îmbucăturile să ți se oprească pe trahee, să faci indigestie până voi veni eu la tine cu enzimele necesare unei mese îmbelșugate, să mori împuns de tata, coarnele de berbec să-ți intre între buci până la prăsele, laptele mamei să-ți deranjeze tranzitul, nopți întregi să atârni pe veceu, să mori!

Nu reușeam să mă trezesc, alergând pe un câmp verde infinit cu mielul după mine, bașca încă o gașcă din neamul lui, cu furci, topoare și alte ustensile amenințătoare vieții mele. Doar fugeam ca disperatul cu frica în sân uitându-mă mereu în spate. Apoi, ca un făcut, se făcea că m-am împiedicat de o balegă de vacă, doar ce făcusem zilele trecute o friptură dintr-un vițel, probabil fiul ei sacrificat pe un galantar de magazin, căzând cât eram de mare cu fața în iarba verde de acasă.

Îi simțeam pe toți înconjurându-mă iritați de efortul depus, le simțeam respirația greoaie șiroind aerul a nervozitate, le auzeam șoaptele cu îndemnuri care mai de care mai fioroase adresate mielului. Taie-i gâtul! Scoate-i ochii! Rupe-i un picior! Ca apoi, brusc, să simt o copită pe ceafă înfundându-mi gura în iarba grasă. Şi vocea lui în urechea mea. Paște fericit, nenorocitule!