floarePetuniile colorate stabilite de ceva timp la balconul meu mi-au dat binețe în dimineața răcoroasă ce-mi zgribulea tot corpul în primăvara minim rece. Le-am privit lung pe fiecare în parte, una mai bucuroasă ca alta atingând aerul cu petalele pe sus.

Mi-am întins gâtul meu scurt pentru a le atinge cu mirosul ce se hârjonea cu parfumul răvășit de vântul lin care încotro. Le-am urat un La mulți ani! încolțit în gândul meu de atunci, de când deja privisem cerul printre plumb de plumb, doar căutând soarele aiurea pierdut pe acolo pe undeva.

Și m-am așezat pe coate așteptând. Se luaseră de frunzele verzi fredonând pe ritmuri de gașca mea atât cât le țineau mugurii, nebăgându-mi în seamă indecența de a asista la sărbătoarea lor. Hei, omule!, mi-a strigat una pestriță mov-roșu, dacă tot tragi cu ochiul prefăcându-te că aerul ți-l tragi în piept a trăit viața dimineața, nu desfaci și tu o șampanie să petrecem cum trebuie azi?, a continuat ea lăsându-mi ochii bulbucați a mirare.

Nici nu am conștientizat cum a bubuit dopul dus spre înalturi în uralele noastre, eu prins bucuros deja în mijlocul culorilor de petale, cum ne-am oferit clinchete paharelor în urale de fericire lăsându-mi asfaltul sufletului deoparte, cum am cântat fel și fel de melodii eliberatoare de griji, cum am trăit clipe împreună. M-am retras într-un final lăsându-le pe flori să-și trăiască intensitatea și deplinitatea acestei minunate zi. Doar am zis șoptit. La mulți ani, flori! La mulți ani, petunii!