Dacă ajungeți prin zona Bran și nu doriți, sau le-ați făcut pe toate cu vizită pe la Castelul Bran sau pe la Cetatea Râşnov, să mai faceți grătare și să stați recreativ pe un balansoar de pensiune, faceți-vă curaj și ieșiți pe munte la plimbare. Ca noi. Cum Cheile Zărneştiului le călărisem în trecut, ajungând ostenit fericit la Cabana Curmătura, am hotărât să luăm taurul de coarne şi muntele în piept cu destinație Refugiul Diana. 1520 m altitudine, aflat pe partea N-V a versantului, situat în Poiana Curmătura Prăpăstiilor, între văile Padina Închisă şi Padina Popii.

 

 

 

Zis si făcut. Pregătiți de munte aşa cum procedează nişte adevărați cățărători profesionişti, cu blugii de stradă și adidăşeii talpă întinsă pentru asfalt uscat, cu jumate kil de apă în rucsac, dar si cu două ciocolate pentru energie pentru sus glicemia, ne-am prezentat la 9 dimineața la punctul de informare turistică din Zărneşti. Un traseu pentru noi, nici greu să ne scoată limba cinci metri și nici uşor ca un mic pe grătarul încins, aveți?, a fost prima întrebare adresată tipului binevoitor de acolo. A doua întrebare care a fost? Urşi sunt pe traseul pe care ni-l veți recomanda? În fine. După ce ne-am lămurit cum stă treaba cu circuitul montan şi cu două hărți cu explicații amănunțite în buzunare, după ce am lăsat maşina lângă două văcuțe ce erau vădit interesate de farul ei stâng, am început să urcăm la pas pe un drum forestier care tăia frumusețea naturii în două.

 

 

 

Linişte, două behăituri de oi, un cioban pofticios ce striga sexos de pe un deal, paşii noştri cadențati şi respirația semi greoaie ne-au purtat până la Mânăstirea Colțul Chiliilor, cam o oră de urcat lejer.

 

 

 

Despre ea găsiți pe google. Am constatat uimit de un nea călugăr tânăr care le știa pe meserie pe partea de mecanica maşinilor de teren, cea din poză fiind a lui, cel care ne-a îndrumat prieteneşte sa mergem cu Domnul către refugiul ales de noi cu finiș în urcare. Pante nerepertoriate de, foarte grav aici, 45°. Urma să ne convingem că ne vor scoate pe nas și ultima bere băută cu o seară înainte la terasa din Bran, aşa cum ne strigă părințelul din urmă.

Fraților. O oră de urcat până la Refugiul Diana ne-a scos ficații și transpirația masivă ce începuse să ne ronțăie blugii. Sunt termite pe aici?, i-am întrebat în glumă pe doi tineri îmbrăcăți foarte profi pentru munte. Făceam pe deşteptul. Mă şi vedeam într-o poză lângă cocalarii ăia care vin iarna pe pârtie cu adidaşii din pânză ca să nu le înghețe picioarele. Ne-am odihnit cât să îmi adun de pe jos limba ce stătea frântă pe un butuc uscat, și am început să coborâm pe partea către Plaiul Foii. Dădusem roată muntelui.

 

 

 

Am coborât cu îndoiri de genunchi, cu flick flack-uri spectaculoase, cu adulmecat de oi ude care, ale naibii, tocmai pe cărarea pe care ne osteneam oasele se găsiseră şi ele să circule. Ne era sete de-o bere. Dar noi nu mai aveam nici apă. Culmea. Am luat-o la pas, nu spre Plaiul Foii aşa cum ne era harta, ci spre locul unde ne aştepta maşina. Aveam de parcurs 8 km pe jos prin praful unui drum neasfaltat, drum pe care circulau du-te vino zeci de maşini călătoare către casele de vacanță din zonă. Deci, ca să evitați drumul acesta istovitor, faceți cumva pentru a evita corvoada. Pentru noi nu a fost. Deoarece ne-am oprit la o fântână cu apă rece unde am stat de vorbă cu Fata Morgana și am lins cinci căni de răcoreală pe nerăsuflate, am mâncat ciocolată plimbată, plus râsul nostru la adresa prăpădiților ălora care nu îşi dau curul jos din maşină. Sănătate curată și amintiri de neuitat.